Cele patru lebede

    Ross Poldark, acum un prosper proprietar de mînă, a scăpat în sfârșit de problemele financiare cu care se confruntă până nu demult și este îndemnat de oamenii de seamă ai comitatului să intre în politică. Romanul surprinde, în paralel, frânturi din viață a patru femei: Demelza, Elizabeth, Caroline și Morwenna. La trei ani de la căsătorie, după ce viața ei părea să intre în sfârșit pe un făgaș firesc, Elizabeth se vede nevoită să facă față bănuielilor sumbre și schimbărilor bruște de dispoziție ale soțului ei. Ea și Ross se întâlnesc întâmplător într-o seară, la trei ani de la evenimentele nefericite care i-au făcut să se îndepărteze unul de celălalt, această întâlnire stârnindu-le sentimente contradictorii. Caroline, în sfârșit căsătorită cu Dwight după o perioadă îndelungată de așteptare și suferință, se vede prinsă în rutina unei căsnicii monotone și se simte neglijată de soțul ei, care este în continuare dedicat trup și suflet profesiei sale. După o poveste de iubire încheiată brusc și dureros, Morwenna Chynoweth este forțată de familie să se mărite cu Ossie Whitworth, paroh înstărit și ambițios, alături de care viața ei va deveni în scurt timp un calvar. Simțind din nou norii negri ai amenințării lui Elizabeth plutind asupra căsniciei ei, Demelza se lăsă prinsă în mrejele unui tânăr ofițer care nu se sfiește să își mărturisească deschis sentimentele față de ea. Vor reuși Demelza și Ross să depășească acest nou punct de răscruce din viața lor?      Fragment din romanul "Cele patru lebede" de Winston Graham:     „Demelza luă o bucată de hârtie și o bucată de cărbune pe care le adusese în buzunarul fustei și copie citatul în latină. Îl întrebase pe Ross ce înseamnă, dar el spusese că uitase demult puțină latină pe care o învățase la un moment dat. Demelza ar fi dorit să știe. Tot ce știa despre părinții lui Ross era ce aflase despre reputația lui Joshua din tinerețe, despre scurtă, dar fericita lui căsnicie și despre revenirea la vechile obiceiuri după moartea soției lui. Tot ce văzuse legat de mama lui Ross era o poză micuță, îngălbenită de umezeală; pe tatăl lui Ross nu-l văzuse nicăieri; nu există nici măcar un portret de-ale sale printre stivele de fotografii de la Trenwith.     De dimineață, sosise o scrisoare de la Hugh Armitage. Din fericire, Ross fusese plecat cu Jack Cobbledick să îngrijească un vițel bolnav, așa că ea reușise să-și strecoare în buzunar bucățică de hârtie separată, înainte ca soțul ei să se întoarcă acasă. Pe spatele respectivei hârtii, Demelza copie acum inscripția aceea latinească.     Scrisoarea lui Hugh era trimisă de la bordul navei militare Arethusa. Deși îi era adresată ei, era formulată în termeni generali, care nu lăsau loc de reproșuri. „Dragă doamna Poldark" și „vă rog să-i transmiteți soțului dumneavoastră și salvatorului meu cele mai calde salutări și cea mai aleasă prietenie", după care venea semnătura: „stimată doamna Poldark, considerați-mă, vă rog, umilul și supusul dumneavoastră servitor". Demelzei i se păru că identifică printre rânduri o ușoară notă de melancolie. Părea mai degrabă o tristețe legată de viața lui decât de ea. Poate cei mai mulți dintre poeți simt asta: o suferință pentru tragedia nesfârșită a iubirilor de tot felul. Neîmpărtășite, ele sunt sortite să se stingă treptat. Împărtășite, tot se sting treptat, fie pentru că își pierd prospețimea, fie pentru că unul dintre cei doi încetează din viață și este îngropat în pământul rece. Ca acum. Ca aici. Dedicată memoriei lui Grace Mary, care a murit în mai 1770, la vârsta de 30 de ani. „Quidquid Amor Jussit...” Cum mai era?     Iar Hugh, se pare, era îndrăgostit și era nevoit să scrie acum de pe mare, unde băteau vânturile acelea aspre, iar Anglia era în război. Și totuși, s-ar fi zis că întreaga lui compasiune nu era îndreptată către el însuși, ci către umanitate. Iar poeziile lui, indiferent de distanța de la care le scria, erau tot mai directe și cu tot mai multă dragoste. Demelza scoase bucata de hârtie și se uită în jur înainte s-o citească, de parcă toți oamenii aceia care dormeau liniștiți acolo, ar fi putut să privească peste umărul ei și să o condamne.     Era destul de scurtă. Vântul făcea ca hârtia din mâna ei să foșnească.       Dacă cea pe care o doresc ar binevoi să mă iubească,     Aș veni la ea cu sufletul în palmă,     Și în genunchi i-aș cere cu drag să mă primească     Și să îngăduiască     Pentru că tot ce am e-al ei și doar al ei pe veci,     Pe veci și până-n ziua de apoi,     Doar buzele să le lipeasc de ale mele     Și niciodată     Să nu lase dragostea să șubrezească.”