Centenarul Marii Uniri

Dintre toate națiunile din sud-estul continentului, românii au participat poate în modul cel mai intens la marile schimbări europene la începutul erei moderne. S-ar putea afirma că Horia a fost un precursor al revoluționarilor francezi, că Ion Cantacuzino era un Talleyrand roman, și Mavrogheni, un fel de Napoleon din Muntenia.[...] Tudor Vladimirescu a fost un ostaș de mare iscusință militară, stăpân al unei bune strategii, deținător al unei impresionante disponibilități în sfera  gândirii  politice. El a ridicat o importanță armată populară, prin forța de convingere a scopului său, a organizat-o în timp ce era în mișcare spre Capitala țării, a desfășurat o vie acțiune cu caracter de diplomație subtilă, pentru a dispersa coalițiile de interese ale adversarilor și a-și putea plasa lovitura declanșată pe criterii sociale, pentru a o ridica numaidecât la treapta obiectivelor naționale supreme. El a lăsat, în proclamațiile și corespondența sa, amintirea unui literat sau pamfletar de valoare, a unui tactician sau diplomat, a unui iubitor de cultură. Marșul său din extremitatea țării către Capitală, trecând prin locuri care-i ofereau și posibilitatea apărării mai avantajoase, în caz de ripostă a forței de guvernământ, dar și prilejurile unei spectaculoase participații democratice a maselor, este dovada unei minți care știe să îmbine ideea demonstrației de răsunet cu principiile unei administrații clarvăzătoare. Mircea cel Bătrân utilizase astfel de marșuri ale armatei pentru a forja, fără să ridice țara, să miște populația; aceasta se ridicase mai înainte, ca să se „bejenească” din fața năvălitorului. Acum ea se ridică pentru a porni în acțiune în vederea libertății sociale și naționale. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede din arena politică, Tudor ar fi oferit exemplul unui mare conducător de țară. Începutul secolului al XIX-lea deschide era primilor poeți români ai epocii moderne, de la Văcărești la Alecsandri, de la Eminescu la Arghezi și Blaga, fiecare dintre aceștia luând parte intensivă la viața culturală europeană. În această vreme, Franța reîntinerită devenise un model intelectual. Dar nici o țară din sud-estul european n-a cultivat limba franceză într-un mod atât de larg ca românii. Este semnificativ că, în anul 1847, domnitorul Bibescu s-a gândit serios la introducerea obligatorie a limbii franceze ca limbă de învățământ. În asemenea condiții, înrâurirea Franței, care trecuse prin trei revoluții într-o sută de ani, nu putea să nu ofere un exemplu elocvent în clipa izbucnirii revoluției pasoptiste. Pentru întâia oară se încearcă instaurarea regimurilor liberale și naționale la București și la Iași.