Victoria Milescu coboară, cu acest întru totul seducător prilej editorial și adevărat festin poetic de zile mari, la izvoarele poeziei orientale în care natura și dragostea fac împreună cea mai bună casă. Ceremonialul adresativ pe care poeta îl pune în unda lirica te poartă cu gândul la Psalmii regelui-poet David, la hain-teny-ul malgaș, la păntunul malaez ori la rubbayatele lui Omar Khayyam. Volumul Cenușa verii se constituie ca o diagramă zbuciumată și sinuoasă a unei iubiri eșalonate de-a lungul intervalului estival-auțumnal și care se stinge (oare?) odată cu anul care a găzduit-o cu toate elanurile sufletești, cu toate îndoielile și suspiciunile inerente, cu toate prăbușirile și degringoladele pe care le antrenează o asemenea frumoasă, irepetabilă și greu sau deloc vindecabila experiență spirituală și afectivă. Versurile au parfumul și toate ingredientele specifice unei veri indiene sau de noiembrie, cum ar spune Lucian Blaga, extazul plonjării în miracolul erotic sălășluind aici cu crizele de gelozie de care nicio iubire adevărată nu se poate debarasa vreodată pe deplin. Seninătatea și înțelepciunea alternează cu înnegurările sufletești și cu disperările care doar arareori afluiesc spre resemnare și spre acceptarea meandrelor capricioase ale condiției umane. Ființa morală a îndrăgostitei tolerează orice, cu excepția minciunii și a trădării și ei îi repugnă categoric orice fel de compromis și de jumătate de măsură. Forța dragostei, inclusiv a persoanei iubite, poate fi mai puternică decât manifestările, nu o dată ostile, ale firii: „Ploua tot plouă cu frunze galbene rupte din stele/ Casele se scufundă cu toată iubirea din ele/ Tu ai putea oricând să oprești ploaia necontenită/ Curgând peste inima mea între doi stropi răstignită” (Plouă).
