Cenzura pe intelesul cenzuratilor

    Când regimul comunist a devenit pe deplin conștient de sine și de puterea sa totalitară, el a renunțat la manifestările cenzurii clasice în favoarea unor forme ubicue și disipate în corpul social. A desființat instituția Cenzurii, dar i-a păstrat intacte atât obiectivele represive, de control și supraveghere a informației, cât și pe cele de "îndrumare" a scriitorilor și de influențare a opiniei acestora, astfel încât arta lor să poată fi încadrată formatului ideologic. Puterea totalitară a tins spre naturalizarea noilor forme de cenzură, care ar fi trebuit să se transforme din instrument standardizat de control politic în mediul însuși de producere a culturii.     Fragment din volum:       „Cenzura nu se poate face fără cenzori. Impersonal, în rolul său (nu dă curs propriilor preferințe!), cenzorul este, la modul ideal, un mediu transparent prin care se transmit ne-distorsionat și se pun în aplicare obiectivele partidului-stat. În realitate, el poartă cu sine toate viciile profesiei sale.     Disprețuiți, în general, invidiați de către unii, cenzorii erau de temut. Funcționari abstracți, condamnați să rămână anonimi, dar activând în proximitatea celebrității, ei erau, adesea, de o superioară autosuficientă. Intoleranți, prin fișa postului mefienți, acționau cinic, ori, în cel mai bun caz, cu indiferență față de efectul estetic distructiv al muncii lor. Dimpotrivă, corectând politic opera, unii își imaginau, cu un suprem orgoliu, că participa ei înșiși la actul creației. Invariabil lachei, în pofida spiritului de castă pe care îl cultivau! Cu cât se credeau mai disprețuiți, cu atât disprețuiau mai puternic. Puțini i-au asistat la naștere, nimeni nu le-a deplâns mulțințarziată dispariție.     Ca orice portret-robot și cel schițat aici ascunde, în sine, o istorie și comprimă o tipologie. Voi încerca să le refac, parțial, din colbul documentelor.       Recrutare      În 1948, un an înainte de înființarea DGPT, cenzura se realiza de către oameni cu (oarecari sau evidente) competente în domeniu: scriitori (Geo Dumitrescu, Nina Cassian), dramaturgi (Aurel Baranga), critici de teatru (Simion Alterescu, Horia Deleanu ș.a.), pe scurt, nume recognoscibile literar. Aceștia erau îndreptățiți să emită judecați estetice, chiar dacă orientate politic. Ei înșiși se percepeau pe sine că profesioniști ai scrisului și doar ocazional ca cenzori. De aceea, se străduiau să întrețină iluzia unui dialog cu opera supusă examinării și erau preocupați ca nu cumva, prin activitatea lor, să piardă stima sau recunoașterea confraților. Evitau să vorbească despre cenzura, preferând să o numească „orientare" sau „îndrumare", și erau convinși că munca lor invită la conlucrare, cu scopul de a obține de la și împreună cu autorul opere dezirabile sau măcar tolerabile din punct de vedere politic, dar valide estetic.”