Ceva care sa-mi aminteasca de tine

    Domnul Iacob Florea reușește să ne surprindă plăcut din nou. Să mă explic - este un prozator matur, cu o artă remarcabilă în folosirea limbii române, cu vădite înclinații calofile (fără a fi un manierist propriu-zis, ceea ce este minunat!), cu o evidență știință a folosirii adjectivului, însă cu toate acestea este un scriitor realist, în toată deplinătatea acestui termen care ne apare astăzi ca o uriașă pradă, din care se hrănesc tot felul de carnivori literari ce neagă că s-ar nutri din ea. Acest volum de povestiri, intitulat fericit - Ceva care să-mi amintească de tine - conține cel puțin trei narațiuni la un pas de exemplaritate. În ele autorul atinge pragul maxim de sus al ambiguității, ambiguitatea fiind una dintre caracteristicile definitorii ale Realului. Recunosc în aceste povestiri, de fapt în toate textele volumului, obsesia și neliniștea care fac dintr-un scriitor normal un scriitor de mare anvergură. Obsesia lucrului de spus și neliniștea că a spus prea mult. Pînă la urmă orice scriitor adevărat ajunge să-ți vîndă sau să-ți dăruiască bucăți din sufletul său. Domnul Iacob Florea nu face excepție, mi-e teamă de teama lui de a ajunge omul fără suflet. Spuneam la început că autorul ne surprinde. Ne surprinde prin chiar fiecare povestire deoarece folosește o tehnică a misterului epic prin care plăcerea efectivă a lecturii (se află printre puținii, foarte puținii autori de azi interesați de o astfel de latură a scriiturii) este dublată de jocul inteligenței imaginative. Lui Iacob Florea îi place ambiguitatea. Sunt sigur și veți fi și Dumneavoastră, după ce veți citi cartea, că știe foarte bine ce face, că este foarte stăpîn pe mecanismul poveștii, iar din această pricină narațiunile sale au aerul unor bijuterii literare. De fapt, chiar sunt. O carte excelentă! (Eugen Uricaru)      Fragment din volum:     “Pictorul dozează culorile, sugerând o atmosferă încinsă. Nu doar de la căldura verii de afară. E atâta sugestie aici, încât ai sentimentul că tabloul chiftește de erotism distilat. E greu de descris scena asta și, mai ales, sentimentul. Trebuie să vezi tabloul. Numai că, văzând tabloul, dintr-odată ai convingerea că vezi totul. Dar nu este așa. Nu ne dăm seama că vedem foarte puțin. Și înțelegem și mai puțin. Poate n-ar fi rău să-i credem pe toți pe cuvânt, deși, probabil, doar una dintre povești e cea adevărată.     Spuneți-i Madi. Așa cum îi place ei și nu i se spune. Iar lui, Manfred. Așa cum l-a botezat ea și n-au mai avut încotro. L-a cules într-una din zile de pe stradă, un motan jigărit și murdar, numai ochii galben-verzui erau de el. De fapt, o cheamă Mădălina. Dar numele nu o încântă deloc. De câte ori se aude strigată, își închipuie că pe undeva, printr-un ungher, cineva râde cu gura până la urechi și se bate cu palma pe burtă. E ca un vis urât. Și nu e singurul lucru care o face nefericită.     Spuneți-i Madi. După socotelile ei foarte minuțioase, are paisprezece ani, șapte luni, cinci zile și nouă ore. S-a născut într-o după-masă călduroasă și obositoare, numai bine să ți se taie tot cheful. Unchiul Țel (de fapt, Costel) îi tot repetă că în viață nu-ți ies toate cum vrei. Chestii răsuflate de-ale lui. Și ale celor de vârsta lui. Nu vrea să i-o spună, pentru că unchiul Țel e singurul care nu mai vede în ea o păpușică. Uneori se gândește că a nimerit dintr-o greșeală în casa asta. Mai mereu se crede în trecere pe aici. Ca și Manfred, probabil.      Spuneți-i Madi. Când rămâne singură acasă, se plimbă goală prin cameră. De cele mai multe ori, muzica e dată la maximum. Normal că sunt plecați și vecinii, n-are cine să bată în țeavă. Se dezbrăcă provocator sub privirile leneșe ale motanului și se urcă pe un scaun în fața oglinzii care acoperă aproape întreg peretele.”