Cexina Catapuxina

Am primit romanul ăsta exact așa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decît celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tîrziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine și că eu voi ști mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă și niște insecte, despre iubiri și cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfîrșit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxină. I-am promis. Mi-a strîns mîna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine. - Matei Florian Fragment din carte: "Lăcustele stau pe pereți, mă privesc tăcute. Pe unele le știu, pe altele le-am uitat, pe cele mai multe le-am uitat. Mai sunt câteva pe care nu le-am uitat, lăcustele strivite de piele, dar am promis că n-o să le arăt nimănui, niciodată. Fotografiile mă lasă rece, deși e cald aici înăuntru, prea cald. M-am îmbrăcat frumos, sunt gol. Vorbesc cu un om, stabilim detalii. Sunt un neon, luminez, am păreri, mi le exprim. Mi se răspunde da, da, cum doriți. Sunt un nene, am un buzunar care miroase a pești, îmi țin o mână acolo, pe cea stângă, cea care mă stingherește. N-am nici o lupă. Se instalează și un microfon, o să vorbesc la el, e prea târziu să alerg și să mă ascund, e o minunăție, o minunăție de viață. Heeei. Încep să vină oameni, dau noroc cu unii, îi salut din cap pe alții. Apare și I cu prietenii, e frumoasă, îmi zâmbește. Se aprind toate neoanele, luminează, mă orbesc. Vorbesc. Cuvintele curg frumos, explică, sunt mirat de câte cuvinte știu. Există mai mult decât ce știm, iar lăcustele pe care le vedeți aici sunt dovadă indubitabilă. Vă garantez că nici măcar nu sunt lăcuste, ar putea fi orice altceva, fluturi-de-noapte, bunăoară. Priviți și voi prin lupa să vedeți dacă lucrurile vi se mai par la fel. Lumea râde, aveam o vagă presimțire că am umor. "