Chemarea lui Cthulhu si alte povestiri - H.P. Lovecraft

În cele douăsprezece povestiri care alcătuiesc volumul lui H.P. Lovecraft, scriitorul american închipuie omenirea ca pe un avanpost firav al firescului într-un univers altfel haotic și ostil, ce ascunde o realitate poate prea înfricoșătoare pentru a fi pătrunsă de mintea omului. Personajele își istorisesc propria alienare și cercetează necunoscutul, destrămînd valul subțire ce le separă viața de teritoriul unor întîmplări teribile. Lovecraft trece de la evocarea tragică a singurătății și izolării, în Veneticul, prin elemente de grotesc, în Dulăul, la îmbinarea genului horror cu SF, în Cel care șușotea în întuneric și Chemarea lui Cthulhu. Aceasta din urmă, piesa centrală a mitologiei lui Lovecraft, dezvăluie natura gigantului zeu Cthulhu și ritualurile străvechi ce i se închină, vorbind despre slăbiciunea minții omenești în fața unei puteri izvorîte dintr-o inteligență nepămîntească. Traducere din limba engleză și note de Ligia Caranfil Fragment din cartea "Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri" de H.P.  Lovecraft "Înspre un asemenea edificiu măcinat de vreme m-am îndreptat într-o după-amiază de noiembrie a anului 1896, împins de o ploaie torențială ce-ți strecura frigul în oase, astfel încât orice adăpost îi era de preferat. Călătoream de ceva timp printre locuitorii Văii Miskatonic în căutarea unor date genealogice. Din cauza naturii problematice, înșelătoare și îndepărtate a preumblărilor mele, mi s-a părut mai convenabil să mă folosesc de o bicicletă, în ciuda toamnei târzii. Acum mă aflam pe un drum aparent părăsit, pe care îl alesesem ca fiind cel mai scurt până la Arkham, căci fusesem surprins de furtună la mare depărtare de orice oraș și nu găsisem nici un refugiu, în afară de o veche și respingătoare clădire din lemn, care mă privea pieziș cu geamlacurile ei încețoșate, dintre doi ulmi desfrunziți, la poalele unei coline stâncoase. Deși se află departe de vechiul drum, casa mi-a lăsat o impresie dezagreabilă încă din primul moment în care am descoperit-o. Clădirile salubre nu se holbează la trecători în felul acela viclean și obsedant, iar în cercetările mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce îmi îndreptățeau neîncrederea în locuri de acest fel. Cu toate acestea, forța stihiilor era așa de mare, încât am trecut peste orice scrupul și, fără șovăire, m-am îndreptat spre clădirea de lemn, înaintând spre ușa închisă ce părea pe cât de sugestivă, pe atât de tainică."