Tinerii intreaba. Cine da insa lamuriri? Inainte de a intreba, tinerii se uita in jur cu o neincredere metodica, deloc nejustificata. Oamenii acestia care sunt, chipurile, crestini: pe ce se bazeaza oare pretentia lor? Pe obisnuinta, pe traditie, pe ceea ce au invatat pe de rost in timpul instructiei din tinerete? Dar toate acestea pe ce se bazeaza? Cu ce se masoara traditia, catehismul, practica sacramentala? Cu evanghelia? Dar acolo lucrurile arata destul de diferit. Asa ca trebuie sa intre in joc, mijlocind, magisteriul Bisericii.
Tocmai de aceea totul devine dificil, fiindca acum privirea nu mai razbate drept spre origini, ci e nevoita sa se uite pe dupa colturi si incep penibilele dispute in jurul pretentiilor clerului de a cunoaste exact intentia intemeietorului, de a o interpreta in mod corect si chiar de a impune aceasta interpretare in mod autoritar constiintelor. Dar, intrucat asemenea talmaciri - si cine le-ar putea-o lua in nume de rau?-, au totdeauna chipul epocii lor, pentru care, de fapt, si apar, nu se poate ca, odata cu schimbarea spiritului epocii, interpretarile propuse cu atata tarie sa-si piarda actualitatea, devenind sterse, schematice si adesea penibile, unele vadindu-se a fi "ideologie" a epocii, si atunci un nou aggior-namento se dovedeste a fi inevitabil; unii admira zgomotos necontenita "capacitate de reintinerire" a Bisericii, iar pentru altii devine usor neplacut faptul ca pozitii aparate atata vreme cu indarjire sunt parasite ca niste avanposturi neinsemnate sau ca niste bastioane invechite, sunt evacuate, daramate, si astfel se ridica, inca si mai nelinistita, intrebarea: care e, pana la urma, criteriul?
