Muzica este una din referințele esențiale în viață și opera lui Cioran. O prezență constantă, inalterabilă. De la prima până la ultima sa carte, Cioran dedică muzicii pagini exaltate, judecați fără recurs, sintagme inspirate. Filozofia însăși, sustrăgându-se oricărui sistem, se acordează muzicii, deopotrivă ontologic și epistemologic. Antologia urmărește așezarea „fragmentelor muzicale“ din opera lui Cioran într-o carte care să-l fi putut tenta pe autorul Tratatului de descompunere, lectura în cheie muzicală a disperărilor și scepticismului lui. Selecția textelor este făcută de Aurel Cioran, iar Vlad Zografi s-a îngrijit de ediția de față, cea de-a doua a cărții. Fragment din antologia de texte: „Ce sunt toate melodiile față de aceea pe care o înăbușă în noi dubla imposibilitate de a trăi și de a muri! * Trebuie să existe o regiune de lumină lăuntrică unde trăiești fără să trăiești și mori fără să mori. Trebuie să existe o regiune de muzică subtilă, în ale cărei sonorități să se destrame imaterial întreaga fire. * Teama ce se naște „din senin"... Singură, de altfel, și cea mai întunecată. Ea este echivoca asemenea unei înmuguriri sumbre — și generează o muzică de flaut trist și aiurit. În camere tăcute de hotel sau pe străzi înguste ale unui oraș vechi ea crește și ne verifică dezrădăcinarea. * Ziduri negre într-un oraș de nord, ziduri afumate și înalte. Ceața, ploaie și tristețe. În dezacorduri sinistre și uluitoare, evoluează melodii vechi într-o flașnetă. Și sunetele parcă se desprind din zidurile afumate și înalte, spre a se întâlni, ca-ntr-un focar sonor, în propriul tău suflet. Și în pradă acestor dezacorduri de flașnetă ruginită, îți intonezi discursul funebru la propria ta înmormântare. * Dorința de a muri este o melodie fără capăt. În zadar încercam s-o înăbușim, avântul ei interminabil se susține din nesfârșitul morții. Nu-ți poți identifica muzica, nu te descurci între valuri sonore, delicate și duioase? Nu știi ce cânta în tine? Este melodia infinită a morții, ce se desfășoară sub toate celelalte aparente, cărora le găsești un nume ca să le poți uita mai ușor. Când ai descoperit-o, o păstrezi anonimă, fiindcă n-o să poți uita prezența eternă și ascunsă a cântecului de sfârșit care începe în clipa nașterii. Câți au ureche pentru substratul muzical permanent? Și cine bănuiește legănările de vis melodic ce preced inima și lacrimile?”
