Mulți dintre cei plecați nu povestesc mai nimic din suferințele lor: dorul nu se poate povesti, iar lacrima se tace. Am dat glas adevărului, în numele tuturor. Am trecut prin emoții foarte mari la lansările pe care le-am făcut aici, în Italia, traducerii în limba italiană a Cireșelor amare... M-am temut ca ei, italienii, se vor supăra, că se vor simți răniți de adevărurile pe care le-am spus despre ei în carte. Dar am întâlnit oameni care s-au rușinat și care, plecând capul în pământ, mi-au spus că habar n-au avut câte au îndurat emigranții din pricina unora dintre ei, italienii adică. Cineva, italianca, mi-a cerut să-i scriu lângă autograf «Nu pleca!» – cu siguranță luase traducerea s-o dea cadou cuiva drag, încercând să-i împiedice plecarea. O chinezoaică stabilită în Italia mi-a mulțumit că am scris cartea și mi-a mărturisit că și ei se recunosc în ea... Toți emigranții lumii oftează la fel. Toți spera că se vor întoarce într-o zi... Apoi, au fost două femei din Sardinia, tot italience, care m-au îmbrățișat în plină stradă! Copiii uneia, frații celeilalte sunt și ei plecați aiurea, în Anglia și în Germania. Nu mai eram din tabere diferite, eram mame și surori, atât! – Liliana Nechita
