Citind rescriind

Ștefan Ion Ghilimescu. Autor al mai multor cărți de critică și istorie literară, dar și de eseuri, publicistică și poezie, unele premiate de U.S.R, cu state vechi de cronicar literar, ștefan Ion Ghilimescu este nu numai unul dintre bunii cunoscători ai geografiei literaturii românești din ultimile patru decenii, dar – fără excese -  și un adept al  noilor metode  critice. In genere, “lecturile” și interpretările sale risipite prin reviste (rescrieri corelate ale figurilor operei literare) sunt expresia bucuriei filtrate scriptural a întâlnirii cu miracolul  și avatarurile  creației. Dincolo de suplețea abordărilor subantinsă de primatul esteticului, al cărui prețuitor nu contenește de o viață să fie, criticul se dovedește  și un încăpățânat apărător al democrației rolurilor în viața literară. Curajos, discursul său evalutiv aduce în prim-planul actualității, nu o dată, nume și realizări literare pe nedrept ignorate ori tratate cu suficientă de către confrați.   * * *    Cititul, desigur, se învață. Cu slovele abecedarului literaturii pe genunchi și cu inevitabilele evadări furtive din curtea școlii, dar și cu exotice călătorii pe tărâmuri noi și rătăciri pe cărări neumblate; cu jubilații umorale și retractări diplomatice în fața iscusinței sau neîndemânării cutărui ori cutărui însoțitor, nu mai puțin, adesea, cu faste momente de reflecție și răgazuri autopunitive; cu puternice reacții provocate de chimia provocatoare ori frumusețea pură a stilului, dar și cu incredibile momente galvanice trăite grație jocului sau spectacolului erudit al proceselor de intergloșare. Cititul este o propedeutică pe care, în principiu, indiferent de vârstă și pregătire, orice lector, oricât de prepotent, trebuie s-o parcurgă în mod ideal cu fiecare operă literară. Ca exercițiu de scanare (“reproducere”) și extensie semiotică a intensivității operei literare, cititul este un proces de translare/ transsubstantiere înscris într-o sferă practic nelimitată a posibilelor imaginarului. Pe acest considerent, în mod normal, niciun interdict (ca minus-cunoaștere) n-ar trebui să cenzureze operația de luare în posesie și întrebuințare a operei de către cititorul mai mult sau mai puțin specializat. Tocmai de aceea, în fond, figurile operei sunt niște actualizări ale zestrei acelor reale indicibile ale textului, rețele creatoare de sensuri în devenire, consonând tot atâtor conținuturi pe punctul de a se scrie/rescrie, mai curând, decât a rămâne în eternitate imuabile. Semnificatul cu care cititorul umple totdeauna într-o măsură operă literară se comportă, așadar, și devine, de fiecare dată, istoricește vorbind, câmpul unor negocieri deschise între realitatea inefabilă a operei și grătarul conectorilor specifici prin care cititorul intră în contact cu ea, când vorbim de un cititor specializat. În principiu, eu unul așa gândesc și încerc să îmi apropii opera ! În schimb, așa cum am mai subliniat și altă dată, atât opera, că obiect permanent scriptibil, cât și rescrierea ei, ca mod de restituire a prezentei surplusului de ființă din spunere, cristalizează amândouă aidoma celebrei crengi din minele de sare de la Salzburg descrisă de Stendhal: nu numai miraculos, adică, dar și metamorfic și chiar parazitar… Din acest motiv,se întâmplă fără doar și poate că furați de luminișurile potecii semantice, de multe ori, mari mase de cititori naivi să nici nu înțeleagă cât datorează excursia lor intelectivă, cantonată într-un prezent continuu, operațiilor mecanice de articulare/ dezarticulare a componentelor operei și suprapunere catoptrică a lor peste un model ideologic oarecare - într-o măsură mai mică sau mai mare considerat “ideal”- și cat bucuriei jocului reflex (deși nu mai puțin complex!) de decodare a fascinantului camp al “literelor” (cu diapazonul sunetelor virginale și desemnele suprarealiste dintre ele, anticipând poate vertijul mirajelor altor lumi!). Ar trebui înțeles că, în fine, cititul nu redă, cum susțineau adepții “școlii naturale” odată, nimic din realitatea fizică a textului. Lectura rețelelor de dantelării literare în manifestarea lor expresă, rescriind totdeauna posibilele unui discurs, așterne în condițiile propriei credulități/incredulități (vezi figura Diapazonului imposibil a lui Roger Penrose propusă în chestie de Eco) un peplum aproape magic peste o frumoasă (și riguroasă ) dar poate nu încă integral refăcută imagine ruptă din paradisul și raiul inițial atât de jinduit al Artei.. Rămânând cu picioarele pe pământ, nu pot să nu observ că, atât pentru criticul de strictă formație scientistă, riguros și pedant, cât și pentru cel creator, intuitiv și simpatetic, ca interrelaționare eficientă și efectivă între opera literară și subiectul care, fatalmente, o rescrie în actul lecturii, cititul rămâne, desigur, în proporții foarte diferite de la caz la caz, un proces de complementaritate alternativă în afara oricărei discuții. Într-o manieră flexibilă, oscilând funcție de zestrea temperamentală, ambitusul cultural și tipul de grătar meta de la un subiect la altul, și de la o abordare practică la alta, cititul ca procedeu de rescriere analogică e singura metodă de instituire a unei simbioze valabile a operei ( întrucât “prin critică trebuie să ajuți nu să distrugi, nota până și Montesquieu în Caiete(le) sale; să reflecți lumina prin ea însăși și să nu umbrești decât din întâmplare”). Citind, adică parcurgând și dând un sens întregii partiturii a gramaticii cuvintelor scriitorului, lectorul obișnuit, dar, mai cu seamă, lectorul calificat (Cititorul Model critic, ar spune astăzi Umberto Eco) nu face până la un punct decât să aproximeze, să reconstituie și să resuscite, la nivelul unei pre-viziuni specifice, notele fundamentale alepărțiturii posibilelor unui text conceput din capul locului spre a se preta unui regim de prezumptivă pluriinterpretativitate. Odată pătruns înlăuntrul arhitecturii de semne și sunete indicibile, unui astfel de cititor (Model critic) nu îi va veni chiar atât de greu să prindă tonul care face muzică, lăsându-se instruit în voie de o sumă de didascălii sau “interpretanti”( ideo-selectori de parcurs) pe care constructorul a avut grijă să îi pună la cheia marilor bolți ale edificiului său să îi lase în urmă, aparent fără nicio intenție, pe aleile ce îl străjuiesc. Nu există compoziții cu certe virtuți literare și nici o operă simbolică semnificativă, în fond, care să nu posede un asemenea gen de competență codificată. Depinde de aptitudinile și abilitățile unui cititor înzestrat nu numai cu o indeneabilă intuiție, dar și cu un instrumentar analitic complex (un lector tare care și-a pierdut obligatoriu inocență, precum un Nou Adam) ca să depășească stadiul simplei decodări și interpretări semantice a textului pentru a-l rescrie, producând o voluptuoasă parafrază metalingvistică a lui, cu alte cuvinte, o replică având la bază tocmai acea predispoziție (predilecție) a codului de a deveni sub pana cititorului specializat obiectul propriei descrierii, recte, rescriei. Pe urmele Poeticii lui Todorov, dar în fond despărțindu-mă de el, în Prolegomenele la Figuri ale imaginarului poetic (Ed. Domino, 1998) apreciam că cititorul/ criticul nu numai că participă la elaborarea sensului, dar și trăiește consonant bucuria surplusului de realitate a noii/noilor figuri de limbaj create.         *        O viață, spunea cândva Flaubert, nu-ți ajunge pentru a căpăta o bună deprindere de cititor. Sunt într-adevăr atâtea lucruri de lăsat sau de dat la o parte, atâtea sacrificii de făcut pentru a putea citi pe saturate și, evident, a scrie în voie… “Dar lectura e o prăpastie; nu mai ieși din ea, adăugă tot Flaubert, degustător cu metoda al mării literaturi, și în special al celei antice, însă, obligatoriu, pot să asigur, și un pescuitor fervent al noutăților de ultimă oră ale pieței literare franceze”. Cu toate delimitările ce, evident, se pot face, într-o situație similară aș putea spune se află și criticul literar, și mai ales cronicarul, un însărcinat literar care prin natura meseriei sale cu greu se poate imagina că ar putea fi sau rămâne vreodată străin – dacă privim lucrurile cu suficientă atenție - față de universul și starea operelor literare scrise în vremea sa. Pe ulițele satului planetar, în plin fenomen de globalizare culturală, astăzi, e neîndoielnic ca din orice colț al lumii și în coloanele oricărui periodic și-ar exercita magistratură (prin anii nouăzeci, trăind și scriind în Occident, Zinoviev spunea că se simțea ca și cum ar fi fost aruncat în fundul unei provincii rusești!), cronicarul este, mai înainte de orice, și poate mai mult decât oricine, un om al modernității timpului său, și aceasta în ciuda faptului că, prin avatarurile formației sale fundamental umaniste, respectivul va fi vizitat cu incredibila regularitate de fantasmele figurilor canonului modernității clasice… Că vrea sau nu, fizionomia cronicarului literar este amănunțit desenată de operele și autorii timpului său, de la efemerida de limbaj emanată palustru de plevușcă și planctonul spontanee până la cazurile de excelență și ieșire din limitele genurilor și speciilor obișnuite. Opera îi cere totdeauna criticului – “un cripo-analist de coduri secrete” - nu numai să colaboreze, rescriind, dar și să inventeze și să își facă mâna în spiritul operei, într-o clandestinitate care face cu ochiul.. “A citi e un pariu, spunea într-o binecunoscută conferința Umberto Eco. Pariem că o să fim fideli sugestiilor unei voci, care nu ne spune explicit ce ne sugerează”. Reunînd o sumă de lecturi și interpretări critice scrise în ultimii cinci-șase ani, articole ce îmi place să cred că pot fi că întreg o bună aplicație a metodei critice descrise în linii mari mai sus, “citind rescriind” (cu un titlu plecând de la o sugestie a lui Julien Gracq din En lisant en ecrivant) nu e mai puțin o oglindă a statusului acestei scriituri exercitată în deplină liberate din pură plăcere, situată în afara oricăror interese de grup și astfel ferită cel puțin de obișnuitele prejudecăți ale breslei. Suficient de toleranță, pe de altă parte, pe toate palierele, dar mai ales față de gălăgioasa juventute care a devenit în ultima vreme o adevărată prejudecată, în pofida rolului democratizării relației cu opera pe care și-l subsumează pe tot parcursul, abordarea noastră critica rămâne până la capăt profund atașată valorii intrinseci și ordinii.