Colas Breugnon

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură La cincizeci de ani, Colas Breugnon, un țăran robust din Burgundia secolului al XVII-lea, crede că și-a câștigat dreptul de a răsufla puțin.
Citește tot rezumatul... Cu o cană cu vin la dreapta sa și un caiet și un stilou în față, Colas Breugnon începe să povestească. Ce anume povestește? Orice, povești de odinioară și viață așa cum e, întâmplările trăite, în ritmul sărbătorilor și al muncilor sătești: Preotul din Breves, tot atât de fidel băuturii ca și altarului, Ciobanul, lupul și mielul, fabula celor mici din lumea asta, întotdeauna victime, chiar ale celor care pretind că îi protejează... Tot ceea ce întemeiază o înțelepciune țărănească, rabelaisiană și lucidă. Nu îndrăznesc să cred că tovărășia lui Colas Breugnon al meu îi va face pe cititori să petreacă la fel ca pe autor. ii rog, cel puțin, să privească această carte așa cum e: sinceră, surâzătoare, fără năzuința de a schimba lumea sau de a o tălmăci; fără politică, fără metafizică, o carte cu «adevărat franțuzeasca», ce râde de viață, pentru că o găsește bună și pentru că se simte sănătoasă. - Romain Rolland Ceea ce apare atât de literar în această carte, alături de limbă plină de gust despre care vorbeam, este tocmai imaginea omului obișnuit care iese teafăr și nevătămat din tot felul de întâmplări, de pământ, de aer sau de sânge. - Alexandru Matei Fragment din cartea "Colas Breugnon" de Romain Rolland "Dar iată ultimele zile dinaintea postului mare. Oricât de puțin pregătiți am fi, trebuie să le primim cu cinstea cuvenită. Faima orașului e pusă la grea încercare - și a noastră de asemenea. Ce-o să spună lumea despre Clamecy, care e regele cârnaților, dacă Marțea Grasă ne va găsi fără muștar în casă? Ia ascultați cum sfârâie tigăile! Un miros îmbătător de grăsime se răspândește de-a lungul ulițelor. Săltă, clătită, saltă, pentru Glodia mea! Un tam-tărâm-tam-tam de tobe și un fiu-fiu-fiu de fluiere. Un ropot de râsete și de huiduieli. Sunt domnii din Iudeea care vin în carul lor în vizită la Roma. Uite-i cum merg cu muzica în frunte și cu halebardierii care își fac loc prin mulțime cu nasurile. Nasuri ca trompele, nasuri ca lăncile, nasuri ca un corn de vânătoare, nasuri ca niște țevi de suflat, nasuri pline cu spini, ca niște castane sălbatice, nasuri pe vârful cărora stau agățate păsări de toate soiurile. Îi îmbrâncesc pe toți gură-cască din calea lor și ciupesc fetele, care țipă. Dar toți se dau la o parte și fug dinaintea regelui nasurilor, care țâșnește ca un berbec și, întocmai ca o bombardieră, își poartă nasul pe un afet cu roți. Urmează carul Postului Mare, împăratul mâncătorilor de scrumbii. Fete galbene, verzi, scofâlcite, numai piele și os, încruntate, îmbrobodite călugărește, tremurând sub glugă sau sub un cap de pește. Ce de pești! Unul ține în fiecare mână câte un salău și un crap; altul învârtește în vârful unei furci o frigăruie cu plevușca; un al treilea se arată având drept cap un cap de știucă, din ciocul căreia iese la iveală un porcușor, iar acesta, spintecându-se cu un ferăstrău, leapădă din pântec o mulțime de alți peștișori. (Aoleu, m-a apucat durerea de burtă!) Alții, cu gura deschisă, mai ajutându-se cu degetele ca s-o lărgească, se înăbușe băgând pe gât niște ouă care nu vor să alunece." Citește mai puțin...