Colectionarul De Sunete - Fernando Trias De Bes

În căutarea sunetului perfect, celest, magic și etern, cel mai înzestrat copil, cel mai crud amant, cel mai mare tenor. Și cel mai cumplit blestem.  De la Parfumul lui Suskind la Colecționarul lui Trias de Bes, thriller și mister, elixir și antidot, eros și thanatos. „Pasiune și răni, da, așa stătea scris. Era sacrificiul meu, dovada iubirii, a celei mai mari iubiri, a unei iubiri mai autentice decât cea eternă, fiindcă era dorința omenească, adevărata iubire, unică, iubirea finită și limitată care se naște în sufletele tuturor bărbaților și femeilor din lumea aceasta, acea iubire ce poate fi imaginată, dar nu descrisă, acea iubire pentru care nu există nici acord posibil, nici melodie care s-o evoce.“ - Fernando Trias de Bes Încă din copilărie, Ludwig Schmitt avea uimitoarea capacitate de a capta sunetele din natură și a le înregistra în memorie. Dar la un moment dat a descoperit ca din colecția să lipsea unul: „frecvență unică, cea mai dorită, sunetul perfect, celest, magic, etern“. În căutarea acestuia, va constata că poate reproduce cu uimitoare exactitate sonoritățile pe care le tezauriza, devenind cel mai mare tenor al Germaniei. Însă darul acesta i-a adus cu sine un blestem. „Trupul meu găzduia acum sunetul sunetelor, ca un druid ce tezaurizează o licoare magică. Elixirul meu nu era unul oarecare, nu era sunetul duioșiei, al blândeții sau al compasiunii. Era sunetul iubirii, al iubirii eterne, al iubirii supranaturale, al iubirii infinite, al iubirii cu toate literele ei, cea interzisă bărbaților și femeilor din lumea aceasta, o sonoritate atât de perfectă încât toate celelalte deveneau inutile.   […]   În acel punct orb, acel punct în care ochii și mintea se înnourează, stăpâniți de neant și de o întreagă lume, m-am simțit interpretând o arie perfectă, o partitură necunoscută, inedită, fără note, dar plină de sunete eterne. Muzica răbufnise în mine. Sunetul iubirii părea să-mi țâșnească prin fiecare por, inundând totul. Ce senzație ciudată! Râsul alternând cu plânsul, minciuna deghizată în adevăr, două extreme aflate într-un punct central și perfect, poli ce se atrag și se resping în același timp.   – Te iubesc! am suspinat.   […]   Iubirea eternă a cântat și ea pentru mine. Stăpâna mea combină sunetele într-o formă de neșters, chiar dacă lipsită de umanitate, de pulsiunea bărbatului pasionat și pământean. Iar cântul meu devenea perfect, imposibil de depășit tehnic, dar fără căldura sufletelor muritoare. Iubirea eternă era rece ca gheața. Nu mai cântăm din inimă, gingășia nu mai dădea viața sunetelor. Vocea mea își pierduse expresia umană. Și doar eu percepeam schimbarea. Pentru maeștrii mei, ea continuă să fie unică. Însă eu știam că nu sufletul meu cânta. Cântă un zeu arogant și nemilos, cântă amorul etern, un amor fără obiect, un amor fără suport și, în consecință, un amor vid.“ - Fernando Trias de Bes