Cartea Comisia de impaciuire PDF

    Volumul Comisia de împăciuire ilustrează o activitate publicistică și literară, începând din anul 2000 spre zilele noastre, la două reviste de largă audiență națională: Dilemă și Cotidianul. Articolele din Dilema le-am grupat în primul capitol al volumului intitulat Marafeturi epice. Specificul acestora este asigurat de împletirea între actualitatea social-politică și notațiile subiective și ludice prin amestecarea regimului ficțional și a celui nonficțional. Capitolul al doilea al volumului intitulat Tăieturi din ziare aduna articole cu o substanță mai apăsat politică, este o analiză din aproape a desfășurării vieții politice în Cotidianul. În acest capitol se află cîteva articole importante din perspectiva istoriei recente a presei din România, dar și din perspectiva unor analize sociologice, istorice și politologice referitoare la politicile de regionalizare. (Daniel Vighi)      Din cuprins:  • Starea politică a națiunii;  • A venit vremea să ne facem apolitici;  • Politica fostei Securități în anul 1990;  • Informatorii lor și ai noștri;  • Hoții rămîn prioritate națională;  • Primejdiile ascunse ale mandatului Monicăi Macovei;  • "Cadoul" otrăvit al președintelui    Fragment din volum:       “Așadar, în mare parte, „lumea dascălilor" nu este pregătită pentru reformă. Este adevărat, pe de altă parte, că și ministerul este la fel. Altfel nu se poate explica inexistența unei politici coerente de pregătire profesională, dar și civică, pentru acceptarea schimbării, prin extinderea și aprofundarea orizontului cultural al unor educatori care, din deficit cultural, se refugiază adesea în reverii paseiste de felul celor alimentate de partidul lui Vadim Tudor. Terapia ar fi stabilirea unei legături continue și de parteneriat științific între Inspectorate și Universități și altfel decât prin sistemul obținerii gradelor didactice. Nu am auzit până acum să fie regândită pregătirea de specialitate printr-o activitate dinamică, atractivă, prin invitarea specialiștilor din mediul universitar în școli și la casele corpului didactic, dacă or mai fi așa ceva. Pe vremuri dascălii erau aduși vara pe torporile caniculare în căminele studențești, devastate după plecarea studenților, și supuși unui chin împărtășit și de susținătorii cursurilor și de beneficiarii lor. Adevărul este că învățământul ursuz, de cazarmă, de felul recompensă și pedeapsa docimologică, nu a fost regândit în fundamentele lui. Niciunde nu am găsit idei cu adevărat noi în care perfecționarea să fie remotivată (și) prin plăcerea învățării (acest „obiectiv didactic" îmi pare a fi cel mai important dintre toate, indiferent de vârstă și de grade didactice sau universitare). Un exemplu, din multe posibile: în marile universități din țară există deja o experiență a învățării mai „umane" prin modul în care sunt concepute și organizate cursurile de vară pentru studenții din străinătate. În acest din urmă caz au fost preluate, din necesitați concurențiale, metodele din universitățile străine, în care procesul de instruire este completat și cu alte metode de educare și învățare: excursii prin țară, întâlniri cu personalități ale culturii, științei, sportive chiar. De ce nu s-ar putea imagina și ceva similar pentru că pregătirea profesorilor în sisteme postuniversitare să fie o activitate estivală plăcută, așa cum mi-a fost dat să văd într-o universitate din Franța când, peste vară, profesorii de limbă și civilizație franceză dezbăteau problema ultimelor studii științifice academice despre imperfectul în conjugarea verbului într-un castel din Moyen Age."