Încă din copilărie mi-au plăcut obiectele de artă lucrate manual: mic mobilier marchetat sau sculptat, vaze, casete, tablouri sau covoare de preț. Îmi aduc aminte că, plimbându-mă cu mama pe Calea Victoriei, într-un ajun de Mărțișor, pe o vreme însorită și relativ caldă pentru acel anotimp, m-am oprit în fața unui magazin în care se vindeau obiecte mici din porțelan de Meissen, Saxa, Limoges, Herend, Pforzheim sau Rosenthal, admirând obi-ectele de care erau legate șnururi alb-roșii. Aveam în jur de 8-9 ani și am rugat-o pe mama să intrăm în magazin. Dorința mi-a fost satisfăcută, iar mama a crezut că o să mă îndrept spre un mic bibelou (foarte la modă în acea vreme) reprezentând un pisoiaș sau un cățeluș. Am știut imediat ce-mi doream și anume o mică garnitură formată din două piese: o mică vază însoțită de o bombonieră, ambele de culoare ivoire, pe care erau delicat pictate mici floricele rose, respectiv bleu-pal. Am rămas mută de admirație în fața lor. „Văd că-ți plac și ți le dorești! Ți le voi cumpăra cadou pentru Paștele ce se apropie, dar vor sta în vitrină, acasă la noi și le vei păstra ca amintire de la mine!” Fericită, i-am fâgăduit mamei că așa o să fac. Promisiunea mea a fost parțial respectată. Nu știu când s-a spart mica vază, dar bomboniera există și azi în vitrina Empire moștenită de la mama.
