Confesiunile unui prieten imaginar

    Jacques Papier e convins că toată lumea îl urăște. La școală e ignorat de colegi și de profesori, iar acasă părinții uită să-i facă loc la masă. Ar vrea să spună lumii întregi cât de tare îl doare inima. Ca să afle care sunt locul și rostul lui în lume, pornește într-o călătorie la capătul căreia înțelege cât de mare este puterea prieteniei și a imaginației. Pentru că oricine poate fi invizibil dacă nu e văzut cu adevărat de altcineva.     "Confesiunile unui prieten imaginar" este un roman despre puterea ascunsă a tuturor lucrurilor nevăzute fără de care viața ar fi mai puțin frumoasă.      Fragment din roman:        „Scurtă, dar odorifică poveste a Șosetei Împuțite        - Eu sunt prietena imaginară a celui mai dezordonat băiețel din lume, a zis șoseta cu mândrie. și, din nefericire, el e copilul celor mai ordonați părinți. N-ai mai văzut în viața ta așa ceva. Când șterge praful, mama lui nu șterge pur și simplu praful. Îl distruge. Îl râde de pe fața pământului. Ca să nu mai vorbim despre taică-său. El nu acceptă să fie servită la masă decât mâncare asortată cu hainele familiei. Verde, lunea. Roșie, miercurea. Și cea mai puțin populară dintre toate, maroniu scârbos, duminică. Singurele melodii permise sunt marșurile - nici nu se pune problema de lălăieli ciudate sau de solouri surpriză la tobe. Băiatul, prietene, face mizerie încontinuu și părinții stau tot timpul cu gura pe el. Vezi tu, uneori mă gândesc că de asta ne și înțelegem așa de bine. Odată ce ne-am întâlnit, a mai zis șoseta, nimic nu ne-a mai stat în cale. Am început să facem dezastre dezgustătoare, puturoase, cu mult gunoi, cum n-ai văzut în viața ta - bombe împuțite plasate sub masă din sufragerie, printre rufele proaspăt spălate, și chiar și în geanta mamei. „Ce-i cu mirosul ăsta?" țipa ei de fiecare dată. „Miroase a râgâit de balenă și a mustața încărcată de resturi de mâncare. A pipi și ciorba cu zer. Miroase a... șosete murdare!" în timp ce eu și băiatul nu ne mai putem opri din râs. Oi fi eu invizibilă pentru ochi, dar bombele pe care le-am făcut cu siguranță n-au putut trece neobservate pentru nas.     Din păcate, până la urmă, tocmai șmecheriile noastre urât mirositoare ne-au separat. Părinții lui, ordonați cum sunt, pur și simplu n-au mai putut trăi sub același acoperiș cu asemenea mirosuri. Așa că și-au făcut bagajele, și-au luat băiatul și au șters-o numaidecât, iar eu am fost lăsată în urmă.”