„Demitizare, negare vs. re-lectura, reinterpretare sunt, probabil, „tentațiile” pe care le-a resimțit critica de azi, și nu doar critică, în cazul lui Eminescu, poetul acceptat, vreme de mai mult de o sută de ani, drept poetul cel mai valoros al românilor. Pe de o parte, „responsabilitatea” fiecărui roman este să-l fi citit. Să-l fi cuprins, vorba lui Noica. Desigur, e o utopie aceasta. Pe de altă parte, nici nu ar trebui lăsat la discreția tuturor minților. Fiind un criteriu, precum Miorița sau Monastirea Argeșului, a-l pune la îndoială este a te exclude dintr-o moștenire spirituală – nu doar românească. Unii vor spune: „nici Miorița nu mai înseamnă mare lucru”… Desigur, de aici începe altă discuție, care nu ne privește în acest loc. Dar un poet reprezentativ pentru spiritul neamului său (cel puțin), trebuie asumat și analizat nu la sintagma, la un vers imperfect, ci în Cerul marilor idei și în regimul criteriilor estetice. Pentru evoluția literaturii române, Eminescu e totuși poetul referențial, la el sunt raportați, încă, antecesorii ca artiști ce îl prefigurează, iar succesorii ca eventuali imaginativi excepționali sau poeți metafizici sau creatori de limbă. De aceea, nu poate fi indiferență clasarea lui, în inerție, ca (poet) pesimist, întunecat – argument pentru istovirea și „toxicitatea” discursului său, chiar și din perspectiva contemporaneității.” (Bianca Osnaga)
