Cel mai bun roman francez al anului 2016 pe lista revistei Lire • Prix Interallie 2016 Contează pe mine, cel mai recent roman al lui Serge Joncour, distins chiar în anul apariției cu Prix Interallie, urmărește fascinanta poveste de iubire ce se înfiripă între doi tineri care locuiesc în același imobil parizian. Aurore, o stilistă deja cunoscută, și Ludovic, un fermier convertit în recuperator de datorii, par să nu aibă absolut nimic în comun. Însă o întîmplare stranie îi leagă pe neașteptate: în curtea imobilului se pripășesc niște corbi care pe ea o îngrozesc și de care el o ajută să scape. Între cei doi se înfiripă o complicitate fermecătoare, ce se preschimbă încetul cu încetul în iubire. Romanul surprinde cu subtilitate ciocnirea violentă dintre lumea contemporană și universul intim, dintre spațiul urban și cel rural, dintre solidaritate și egoism, pe fundalul dereglării generale a societății, unde iubirea pare să fie, în cele din urmă, singurul mod de a supraviețui. Serge Joncour, un scriitor fascinant și abil, știe ca nimeni altul să evoce viața contemporană și neajunsurile ei, fricile celor din jur și frumusețea sufletelor. El descrie vertijul dragostei și puterea aparențelor fără să ridice glasul, păstrînd o strălucire a frazei care lasă povestea să alunece de la zîmbet la lacrimi. Comedia umană nu are nici un secret pentru el. - Teleramă Un roman formidabil construit din întîlnirea a două suflete singuratice, o poveste minunat scrisă, de o sensibilitate rară. - L’Express Contează pe mine, de Serge Joncour, este cea mai frumoasă poveste de dragoste a sezonului literar francez 2016, istoria a doi oameni care, deși nu au nimic în comun, ajung să se îmblînzească unul pe altul. - Rtl.fr Fragment din volumul "Contează pe mine" de Serge Joncour: "Lui Ludovic îi făcea plăcere să-i forțeze mâna acelei femei, s-o facă să-i spună mulțumesc, așa direct. Aurore înainta și-i strânse mâna lui Ludovic, care i-o strânse la rându-i cu putere. Privind pe fereastră, își dădu seama că acum era lumină la ea, copii se întorseseră de la sport, privirea îi era atrasă de acel spectacol insolit, de tabloul vieții ei cotidiene la care asistă pentru prima oară ca simplă spectatoare, de apartamentul ei care se însuflețea fără ca ea să fie acolo, văzut de aici totul devenea uluitor, casa ei care se trezea la viața vizavi, mâna care nu-i lăsă mâna, dar pe care o uitase deja. Ludovic se întoarse și privi în aceeași direcție cu ea. — Înțeleg, pesemne vi se pare ceva bizar... — Da. Ludovic stătea proțăpit în fața ei, o stânjenea cumva, el se dădu la o parte spunându-i să se apropie de fereastră, ea descoperi că apartamentul ei se vedea că-n palmă, cu atât mai mult cu cât toate luminile erau aprinse, și încă mai rămâneau frunze în copaci, dar în curând nu vor mai fi și se va vedea chiar tot, de-adevăratelea. Avea șase ferestre care dădeau spre curte, plus cele trei Velux de la mansardă, se întreba dacă i se întâmplă și acelui bărbat să-i observe, oare o spionase deja, îi aruncă o privire, iar el se uita fix de partea cealaltă. — E adevărat că iarna, de aici, se vede curios de bine vizavi... Pare să vă uimească! Aurore răspunse doar că i se părea ceva bizar, își desprindea cu greu ochii de la apartamentul ei, era ceva realmente captivant, i-ar fi plăcut să aștepte întoarcerea lui Richard sau să se vadă pe sine întorcându-se pe culoar... Dintr-odată simți un impuls, era ceva mai puternic ca ea, nu se putu abține să-l întrebe pe Ludovic: — Dar de la dumneavoastră se vede la fel? — Eu am cele două trunchiuri de copac exact pe direcție și sunt nevoit să mă aplec, dar da, văd câte ceva la dumneavoastră, în jos, dar nu mă uit... Lui Aurore îi păru rău că-l întrebase, se îndepărtă de fereastră, nu și Ludovic care mișcă din cap, încercând să-i urmărească pe cei doi copii care se tot plimbau înăuntrul apartamentului de mari dimensiuni, ea se întreba ce fel de putere își dorea el să aibă asupra ei, oare ce putea aștepta de la ea, poate că nimic. — Pare mare apartamentul dumneavoastră. — Ei bine, trebuie să plec. Le-o spuse de parcă avea kilometri întregi de parcurs, de parcă locuia foarte departe, de parcă nu era de pe-aici, de prin partea locului, din acea parte a clădirii, în orice caz, își dorea doar să plece și să se regăsească acolo, de partea cealaltă, unde totul era viu și curat. Îi salută pe amândoi, domnișoara Mercier îi smulse promisiunea că va reveni, Aurore încuviință fără convingere, nu prea sigură de ea însăși, nici că ar fi avut chef s-o facă. Îi strânse mâna lui Ludovic ca să-și ia rămas-bun, dar el îi spuse atunci că avea să-i arate ceva în curte, deci coborî cu ea, fără s-o mai salute pe micuța Odette. Aurore se ținea strâns de balustradă ca să nu se împiedice pe acele trepte înșelătoare. Ludovic o sfătuise să se țină bine, poate de aceea trecuse el în fața ei."
