Cartea lui Iustin Mihailov se adresează unui public cititor și iubitor de proză memorialistică. Și asemenea tuturor autorilor acestui tip de literatură subiectivă, demersul său scriitoricesc are drept scop așezarea propriei sale experiențe în lumea cunoașterii. Dar nu e doar atât. Sondarea memoriei «răscolind cu ochii nevăzuți ai minții pe potecile copilăriei» și expunerea narativă fără a respecta o ordine cronologică strictă, ci ținând mai degrabă de impulsurile lăuntrice emoționale, imprimă cărții Copiii de pe strada mea o dublă valență. Iustin Mihailov nu e doar un bun neurochirurg, ci și un minunat terapeut. Căci cea de-a doua valență a cărții sale are menirea de a fi un remediu, un leac pentru sufletul său uneori mohorât de prea multele responsabilități ale vieții de matur. Și atunci când tristețea îndrăznește să-l tulbure insistent, plonjează cu aplomb în adâncurile memoriei, de unde revine întremat și cu puterile sufletești regenerate - Petru Frasilă Iustin Mihailov s‑a născut în Iași, pe 12 iunie 1963. A absolvit Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iași în anul 1981. A urmat cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie Iași, pe care a absolvit‑o în 1988. A urmat specializarea în neurochirurgie, devenind medic specialist în 1996 și medic primar în 2001. Doctor în medicină din 1998. În prezent, lucrează la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. dr. Nicolae Oblu” din Iași. A debutat literar în 2016 cu volumul Chemarea nordului îndepărtat. Este autor al mai multor cărți și articole medicale, dar publică și pe blogul personal. Fragment din cartea "Copiii de pe strada mea" de Iustin Mihailov "Gard în gard cu grădinița se aflau casa și curtea copilăriei mele. Acolo unde strada, plină de nu știu ce capriciu, vîră brusc, la stânga, aruncându-se peste umărul dealului, se găsea casa cu pereți cenușii, sobră ca un burg medieval, stăpânind sub zidurile sale întreaga vale până spre gară. Alături, răspândite prin ogradă se găseau o sumedenie de acareturi cu numeroase unghere dosnice, locuri ideale ca ascunzișuri pentru noi în timpul jocurilor: bucătăria de vară, magazia cu mai multe compartimente, poiata găinilor, cușca lui Azorică, beciul cu trepte putrede de lemn, mereu inundat de apă freatică. Aici m-am rătăcit și eu pe această lume, o bucățică de om, însoțit de orăcăieli și neastâmpăr. Când începusem a deschide ochii asupra acestei lumi, obișnuiam să stau la fereastră ca într-un turn de pază și să închipui tot felul de povesti despre o cetate, asedii și lupte de toate felurile. Și zău că aveam arsenalul necesar pentru a înfrunta orice asalt: praștii, arcuri, săbii de lemn și scuturi. În fața casei, peste drum, era un izvor cu apă sălcie, dar totuși bună de băut, izbucnit din însăși inima caldă a străzii pentru a ne ostoi setea zilelor de vară și a ne spăla de păcate. De la acest izvor, acolo unde oamenii se așezau cuminți la coadă cu gălețile pregătite în zilele când se instala deșertul la robinete, venea și numele uliței copilăriei mele: Cișmeaua Păcurari. În nopțile senine de vară, muzica scurgerii perpetue a apei pătrundea prin ferestrele larg deschise, turnând licoare magică în sufletele noastre, pentru a ne legăna mai târziu în mrejele unui somn dulce. Urmau apoi, pe vale, alte case cu frica de înălțime și de Dumnezeu, acoperite de un ocean de vegetație luxuriantă, încât cu greu le puteam desluși chipurile."
