Copiii pierduti ai anilor rosii

Delia Oltea Rusu cucerește printr-o scriitură fluidă, capabilă să pătrundă în cele mai intime încăperi ale sufletului. A dovedit-o cu prisosință în Sârme și portocali, romanul despre care n-aș fi zis niciodată că este „de debut”, judecând după maturitatea și talentul cu care autoarea și-a povestit zilele și nopțile unui exil fabulos, încărcat de trăiri și emoții nemaiîntâlnite.   Povestitoare înnăscută, pare că nu face niciun efort să scrie; scrisul îi curge asemeni unei cascade, descriind sinuozități discrete, fine, oferindu-i cititorului posibilitatea să facă parte din poveste, să se integreze, să-și amintească propriile trăiri, poate la fel de puternice, dar neexprimate.   În Copiii pierduți ai anilor roșii, Delia Oltea Rusu își reconfirmă starea de scriitoare. Cumva, prin modul în care își răscolește propria viață, oferindu-ne bucăți nemestecate din ea, ne expune unui fenomen ciudat; ne transformă în martorii unor stări, mai mult decât în cititorii unui roman. Am convingerea că Delia Oltea Rusu se va impune, în literatură, în special pentru măiestria cu care jonglează printre sentimente, dar și printre epoci, lăsând impresia unui călător vigilent, îndârjit, capabil să-și zgârie propria existență pentru a ne face să înțelegem frumosul, urâtul, iubirea, ura, gingășia, grotescul, în fond, viața. - Eugenia Crainic