În anul 1981, liniștea aparentă a orașului B. este tulburată de apariția, pe garduri și pe ziduri, a numeroase lozinci antitotalitare, scrise cu creta. Forțele de ordine și represiune cheamă întăriri și se coalizează cu grupuri de informatori, de copii ai străzii, de hoți. Protestatarul, un elev de liceu, este deconspirat repede. Va fi anchetat de Securitate și va muri lent, în chinuri. Romanul evoluează în jurul acestei povești adevărate, dar trebuie citit că o feerie epică din subterană comunistă, unde personaje crude, inocente, însetate de viață se asociază, dintr-un instinct de supraviețuire, în grupuri, în rețele de urmăritori, și circulă prin tunelurile unei lumi în care domnesc Partidul, Miliția, Securitatea. Căuta victime și denunțători. Supraveghează străzile, fabricile, școlile, satele de la granița cu URSS. Coboară în adîncurile sufletelor celor singuri, pătrund în intimitatea familiilor. Aud, vad, raportează. Fiecare își consumă cu patimă plăcerile și spaimele, dar păstrează un ideal comun: fraternizarea cu celălalt. Constantin Iftime împărtășește vitalitatea personajelor sale, devine parte din ele, trăiește fiecare scenă sau tablou al acestui univers grotesc. Eroii săi, prinși în vîrtejul evenimentelor, nu mai au hotar sufletesc, moral, social, intră în zone interzise ale conștiinței, fac să sară în aer imaginarul comun al vieții în comunism descrise de literatura de pînă acum. Fragment din roman: „O auzea mai întâi, stând după gard, pe bătrâna, cum scâncea pe prispa largă a casei, cu streșinile umbrite de un copac uriaș. Se întâmplă așa poate pentru că el se gândea intens, în perioada aceea, la Mică, că-l înșală pe Mistreț, pe colonel, cu un actoras, că la școală intrase pe fir cu ea și directorul, iar bătrâna ei mamă, părăsită, o blestemă acolo încet, continuu. Făcea multe incursiuni în satele de la Prut, în acea perioadă. Așa ajunsese și la părinții ei, la casa bătrânească, aruncată într-o văgăună, după un gard uriaș de nuiele năruite, cu tufe de șoc și de urzici. Taică-su, într-un balansoar care scârțâia groaznic, fuma necontenit țigări „Naționale". Stătea nemișcat când își umplea plămânii, apoi îi golea încet, pe ascuns. Când termină de fumat, prindea țânțarii mari și sâcâitori, din cei de la Prut, care i se încâlceau în sprâncene, îi intrau în ochi. Uneori îi mestecă. Dacă simțea o pișcătură, își sugea de ciudă palmele moi. Avea lacrimi tulburi de copil pe obraz. Mestecă pâine albă toată ziua și spărgea nuci cu un pietroi. Adormea cu gura căscată. Câte o muscă se plimba în voie prin perii cenușii și creți de pe pomeți, îmbâcsiți în praf și murdării. Când adormea, barba-i cădea și mai mult, iar prin crăpătura halatului de molton, i se zărea burta țuguiată, valurită ordonat, ca un teanc de țoale curate, mirosind a lut sau a var. Păstra, undeva în casă, o ladă de Brașov, lada de la ai lui, din Ardeal. Grigore Cumpătă, tatăl Micai, fusese aici, în sat, învățătorul cel mai cunoscut, cu educația făcută pe vremuri. Acestea erau evenimentele fiziologice ușoare, de la ora 15 până la ora 18. Seara îl înecă o tuse seacă, apoi venea un horcăit neplăcut, plus aruncarea în hău a unui pumn de ate din gât.”
