Copilul cu doua ursite

    Copilul cu două ursite este un basm-capcană. Pentru a scăpa din această capcană urmează, împreună cu Strop de Cer și prietenii ei, prin labirint, potecile mitologiei antice, fascinantele cărări ale universului fantastic românesc, păstrat în lăzile de zestre ale tradiției, drumurile înțelepciunii marcate de pildele morale ale celor șapte ani de-acasă, defileele hătroșeniei strămoșești și, nu în cele din urmă, citește câte ceva despre cum cresc florile și ce-și spun ele unele altora, atunci când sunt îndrăgostite. Ieșirea din labirintul acestui basm poate fi un bun exercițiu de gimnastică sufletească pentru întreținerea copilăriei, ori o dorință neliniștitoare de întoarcere în labirint. E și un omagiu adus nepieritoarelor cărți care ne-au împrietenit cu Gargantua, dar și cu Harry Potter, cu Alice, dar și cu Micul Prinț, cu lumea lui Andersen și a fraților Grimm, dar și cu aceea a lui Ion Creangă și Petre Ispirescu.      Fragment din poveste:       “Strop de Cer bagă de seamă că zilei obișnuite, în pragul căreia se treziseră puțin mai devreme, îi luă locul o lumină albă ce ștergea contururile locurilor pe care le străbăteau. Pietroaiele albe ale Câmpiei drobului de sare dispăreau înghițite de nimic. În afară de cavaler, care își vedea liniștit de drum, scoțând scurte sunete ascuțite când din fluiere, când din cimpoaie, ceilalți n-ar fi putut să spună unde se află și care le e țintă. Până și orizontul dispăruse în burta acelui nimic, alb și desăvârșit, în spatele căruia se părea că se ascunde întreaga lume cu toate înțelesurile ei. După încă vreo zece pași, Samovar se opri păstrând o oarecare distanță între el și ceea ce semăna cu o balanță bătrână. Cumpăna ei era înfășurată în vine groase de iederă, iar cele două talgere din care rugină se hrănise fără nici o măsură, erau acum bântuite de niște cărăbuși blindați ce răspândeau o lumină neagră-verzuie. Brațul balanței se legăna alene când parte, când în cealaltă, iar de sub iederă se auzea o voce hârâită care mormăia „Nimic, nimic".     - Plătiți-o cu ceva, șopti cam prea tare cavalerul. Strop de Cer scoase din trăistuta un pumn de alune și le aruncă pe unul din talgere. „Nimic, nimic" continuă să hârâie balanța. Mai aruncă un pumn de alune și apoi încă unul. Și tot așa până când grămăjoara se transformă moviliță și apoi movilă de toată frumusețea. Balanța însă o ținea pe-a ei: „Nimic, nimic, nimic..."     - Dă-i altceva, o îndemnă Samovar. Se pare că alunele nu-i plac.     Dar în trăistută nu se mai găsea decât nuielușa fermecată. Fără a chibzui prea mult, copilă aruncă nuielușa pe unul din talgere. Bătrâna balanță își înțepeni cumpăna într-o rână, încercând parcă să contrabalanseze greutatea nuielușei, apoi oftă: „Eeee cevaaă...""