Copilul

O casă veche este demolată într-o zonă a Londrei ce urmează să fie modernizată... și un muncitor descoperă scheletul unui copil, îngropat cu mulți ani în urmă. Pentru jurnalistă Kate Waters, este o poveste care merită atenție. Ea scrie câteva rânduri pentru ziarul la care lucrează, dar în lipsă de răspunsuri, poate doar să pună o întrebare: ale cui sunt rămășițele găsite pe șantier? Pe măsură ce investighează, Kate descoperă legături cu o infracțiune care a zguduit orașul cu mai multe decenii în urmă: un copil a fost furat din maternitatea unui spital și nu a fost găsit niciodată. Părinții fetiței au fost devastați de pierderea suferită. Dar povestea nu se oprește aici, iar Kate este atrasă în trecutul oamenilor care au trăit odinioară în cartier. Curând, ea află o serie de secrete neașteptate din viețile a trei femei și este sfâșiată între ceea ce poate și ceea ce nu poate dezvălui...  Copilul este un amestec perfect de lectură de vacanță și roman pentru cluburile de carte. O urmare fascinantă a volumului de debut al lui Barton, Văduvă... Un roman provocator și cu un ritm rapid, care ține cititorul în suspans până la final. - USA Today Fiona Barton o aduce din nou în scenă pe reporterița Kate Waters, protagonista bestsellerului Văduvă, și ne oferă, în Copilul, un alt roman de succes... O poveste cu adevărat antrenanță. Cei cărora le-a plăcut Văduva vor descoperi că Barton a devenit mult mai bună. - The Associated Press Fragment din volum:     "Sâmbătă, 24 martie 2012. EMMA       Am creat o alertă Google pentru povestea cu copilașul. E drept că am spus că n-o să fac nimic în privința asta, dar trebuie să știu și eu ce știe toată lumea, nu? Pentru orice eventualitate. Să fiu pregătită.     Și în dimineața această găsesc prima intrare în căsuța poștală electronică: „CINE ESTE COPILAȘUL DE PE ȘANTIER?" Un reporter a iscodit pe ici, pe colo, a făcut povestea să se umfle, vorbind cu bietul om care a găsit cadavrul. Și cu poliția. Poliția.     Simț bubuitul inimii cum face să-mi vibreze degetele pe tastatură. Cu cine o să mai vorbească? Îi scriu numele - Kate Waters - pe un carnet de lângă calculator și citesc articolul iar și iar.     Când sună telefonul, las să intre robotul. Dar o aud pe Jude lăsând un mesaj, vocea ei răsună în sus pe scări de la aparatul din hol, de parcă ar fi în casă. De parcă am fi înapoi pe Howard Street și mă strigă să mă scol, ca să merg la școală.     Știam că o să sune azi. E ziua mea de naștere - una dintre zilele în care mă căută de când am început iar să vorbim. N-au trecut decât doi ani de când am avut marea regăsire și acum suntem mai degrabă ca niște verișoare îndepărtate, bâjbâind după un teren comun atunci când vorbim.     „Mai ții minte baia aia îngrozitoare pe care o avea bunica ta?" zice Jude, și eu îi țin isonul cu „Da, slavă Domnului că acea culoare avocado nu mai e la modă". Și râdem, și timp de câteva minute ne simțim apropiate. Dar asta nu ne ține laolaltă, jocul de-a „mai ții minte?". Pentru că prea multe lucruri sunt interzise.     Așa că ne dăm telefon de zilele de naștere și de Crăciun, chestii de soiul acesta. E o obișnuință care ne îngăduie să rămânem în legătură cu ajutorul calendarului, nu al emoțiilor noastre.     Chestia e că m-am descurcat atâta vreme fără maică-mea, încât simt că n-am nevoie de ea, și sunt sigură că Jude simte la fel.     E ciudat, zău așa. Nici una dintre relațiile mele nu e ca la alți oameni. Mama mi-e ca o verișoară, soțul mi-e ca un tată, iar pruncul meu... Păi, nu-i nici un prunc. Nu mă pot gândi acum la asta. Oprește-te!     Azi, sunetul vocii mamei mele mă face să mă înfior. Aștept până ce nu mai vorbește și abia apoi mă ridic și cobor să ascult mesajul.     „Emma, sunt Jude", spune ea.     Nu-și zice niciodată „mama". M-a pus să-i zic Jude de când aveam zece ani - „«Mamă» mă îmbătrânește, Em", a zis. „Oricum, e mult mai matur să-mi zici Jude."     Nu mi-a plăcut. Era ca și cum s-ar fi rușinat că sunt fiica ei, dar m-am supus. Ca să-i fac pe plac.     „Hmm, ești acolo? spune vocea mamei mele. Ridică receptorul dacă ești. Hmm, bine, te sun doar să-ți urez la mulți ani și să văd ce mai faci. Hmm, trebuie să vorbesc cu tine, Emma. Te rog să mă suni..."”