Roman de o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, Copilul lui Noe este tradus în treizeci de limbi.
Această poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni vă va urmări multă vreme. Eric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează încă o dată barierele genurilor literare și ale filozofiei. – Lire
Un roman plin de sensibilitate și de emoție. – L’Echo
Din tenebrele Holocaustului, Eric-Emmanuel Schmitt a reușit să extragă o poveste luminoasă, plină de speranță. – Le Soir
Belgia anului 1942. Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a hotărât încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativă fiind lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. În internatul catolic unde este înscris pentru a i se pierde urma, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons, un om a cărui misiune va fi să-l ajute pe Joseph să nu-și piardă nici speranța, nici credința în existența Binelui. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate Tora și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă.
Traducere de Ileana Cantuniari
Fragment din cartea "Copilul lui Noe" de Eric-Emmanuel Schmitt:
"- Vezi tu, Joseph, îmi spuse mama, steaua aceea e steaua noastră. A ta și a mea.
- Cum se numește?
- Oamenii o numesc steaua păstorului, luceafărul; noi o s-o numim „steaua lui Joseph și a mamei".
Mama avea o pasiune să dea mereu alte nume stelelor.
Îmi puse mâinile peste ochi, mă răsuci, apoi îmi arătă cerul.
- Unde e? Poți să mi-o arăți?
În imensitatea aceea, am învățat să recunosc fără echivoc „steaua lui Joseph și a mamei". Strângându-mă la piept, mama fredona un cântec de leagăn în idiș. De cum își termină cântecul, mă punea să-i arăt steaua noastră. Apoi iarăși cânta. Încercăm din răsputeri să nu adorm, dornic să trăiesc acel moment cu toată intensitatea.
Tată, în fundul camerei, aplecat peste valize, își tot așeza și rânduia costumele bombănind. Printre două strofe pe care mama mi le susură la ureche, am avut puterea să-l întreb:
- Tăticule, ai să mă înveți și pe mine să cos?
Descumpănit, zăbovi cu răspunsul.
- Da, am stăruit eu. Mi-ar plăcea să fac și eu comori. Ca tine.
Se apropie de mine și, tocmai el, care era de obicei atât sever și de distant, mă strânse la piept într-o îmbrățișare lungă.
- Am să te învăț tot ce știu, Joseph. Și chiar și ce nu știu.
Probabil că, de obicei, barba lui neagră, aspră și înțepătoare îl supăra, căci se freca adesea pe obraji și nu lăsa pe nimeni să i-o atingă. În seara aceea, fără îndoială că nu mai suferea de pe urma ei, așa că mi-a îngăduit să i-o pipăi plin de curiozitate.
- E plăcut, nu-i așa? murmură mama roșind, de parcă mi-ar fi făcut o confidență.
- Haide, haide, nu spune prostii, o certă tată.
Deși erau două paturi în încăpere, unul mare și unul mic, mama a stăruit să mă culc împreună cu ei în patul cel mare. Tata nu s-a opus prea tare. Devenise cu totul altul de când eram nobili.
Și acolo, uitându-mă la stelele care cântau în idiș, am dormit pentru ultima oară în brațele mamei."
