„Povestea care urmează a început într-o zi caldă din vara anului 1599, la Dobârlău, un mic și liniștit până atunci sat din Transilvania, așezat la marginea unei păduri de stejari seculari, unde curgea un pârâu rapid și limpede, cu multe bulboane agitate. Ceva mai încolo, spre drumul mare, se întindea cât vedeai cu ochii, o câmpie încă verde în acea vară încinsă. Satul era atât de mic și de însemnat – cu mai puțin de zece case adunate în jurul une biserici – că nu apărea pe nici o hartă, nici a Imperiului Habsburgic, nici a Imperiului Otoman. De-a lungul acestei povestiri va fi vorba despre ieniceri, uneori numiți în mod greșit, ieniceri turci. De fapt, în acest sfârșit de secol al XVI-lea, ienicerii nu erau turci. Acest principal corp de armată al Imperiului Otoman (yeni ceri, soldați noi), a fost creat pe la jumătatea secolului al XV-lea sub domnia sultanului Murad I. Era compus în cea mai mare parte din tineri luați cu forța de mici din familiile creștine din teritoriile ocupate de turci, printr-un sistem de recrutare obligatorie denumit devsirme. Odată luați, copiii erau duși la Constantinopol unde erau supuși unor controale fizice și mentale. Cei mai frumoși și mai ageri la minte erau trimiși să slujească la palat, iar ceilalți erau încredințați ienicerilor ca să devină soldați. Însă cei mai mulți dintre ei sfârșeau vânduți ca robi.”
