Coruperea omului si a naturii

Coruperea omului și a naturii. O investigație a originilor și a consecințelor științei moderne Hristos – concepția noastră despre Hristos – este modelul pe baza căruia putem răspunde la întrebarea cu privire la cine suntem. El este Omul, „mai Întâi Născut decât toată făptura” (Col. 1, 15), Arhetipul chipului ce se află, ca potențialitate, în fiecare om. În acest fel, ceea ce suntem noi la un moment dat – personalitatea noastră – reprezintă, în fapt, măsura în care exploram și reușim să atingem acest infinit potențial din adâncurile firii noastre divino‐umane. S‐ar putea ca aceasta să ne pară ușor ciudat. Ne‐am obișnuit atât de mult să Îl vedem pe Hristos ca pe un fel de unică excepție, ca pe o persoană care și‐a făcut apariția la un moment dat în istorie, într‐o manieră cu totul inimitabilă și irepe-tabilă, încât tindem să Îl privim pe Hristos ca pe cineva în mod esențial diferit și îndepărtat de firea noastră. Și astfel ni se pare că nu ne mai poate sluji drept pildă pentru devenirea întru ceea ce noi avem deja sădit înlăuntrul nostru. Ceea ce Hristos este din fire, noi suntem prin descendență, prin înfiere dumnezeiască. Suntem fii ai lui Dumnezeu tocmai pentru că Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este om ca și noi. Deosebirea dintre Hristos și noi stă în aceea că El este din veșnicie Fiul lui Dumnezeu, în vreme ce noi suntem fii ai lui Dumnezeu fiindcă suntem zidiți după chipul umanității divine a lui Hristos, a îndoitei Sale firi. Calitatea de Fiu a lui Hristos constituie modelul și temeiul legăturii pe care omul e chemat să o aibă cu Dumnezeirea. Ideea că omul poate fi om despărțit de Dumnezeu este falsă, reprezentând întoar-cerea sub altă formă la erezia nestoriană. Conceptul de om implică o relație, o legătură cu Dumnezeu. Acolo unde este afirmat omul, este afirmat și Dumnezeu, iar unde este afirmat Dumnezeu, este afirmat și omul. Fragment din cartea "Coruperea omului și a naturii" de Philip Sherrard "Fiecare lucru reprezintă revelația spiritului creator lăuntric. Acestui fundal de înțelegere platonică a modului în care imaginea participă în arhetip i s-a opus conceptul omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un conținut pozitiv prin ideea creștină de divino-umanitate. Conceptul de divino-umanitate a făcut subiectul unei profunde meditații de-a lungul primelor secole creștine; anumite cristalizări ale acestei meditații apar în formularea dogmatică a Sinodului de la Calcedon (451), mai presus de toate în celebra postulare potrivit căreia cele două firi - divină și umană - sunt unite în Hristos, „fără împărțire sau amestecare". Apar, de asemenea, în lucrările Părinților greci menționați mai sus. Ne aflăm, așadar, la începutul investigației noastre. Concepția acestor teologi cu privire la această tematică își are punctul de plecare într-o anumită actualitate, metafizica înainte de a fi istorică, supra-temporală înainte de a fi temporală. Această actualitate își află expresia în afirmația că în Iisus Hristos este umanitate. Ce înseamnă acest lucru ? În ce sens, Dumnezeu este om în persoana lui Hristos? Ce este această taină hristică?  Divinul se unește oarecum cu umanul. Dar în ce fel?"