• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatură Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugrăvesc fastul imperial, rafinamentul sadic al execuțiilor ori strălucirea metalică a râurilor otrăvite cu mercur, Christoph Ransmayr ne oferă un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frică și experiențele extreme de durere și clarificare interioară, până la o reflecție filozofică asupra timpului. Faimosul ceasornicar și constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele Împărat al Chinei, spre a inventa mecanisme care să poată măsura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar și al bolii, decrepitudinii și morții. În Orașul Interzis, dispunând de resurse nelimitate și având libertatea să folosească oricâte nestemate și metale există în trezorerii și în mine, Cox și asistenții lui creează automatele cele mai uimitoare. Numai că Împăratul se dovedește a împărtăși, pentru o clipă, visul maestrului și-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară însăși eternitatea. Traducere de Daniela Ștefănescu Fragment din romanul "Cox sau Mersul timpului" de Christoph Ransmayr "Ierburile arse cenușa urmau să devină inima, sufletul noului mecanism de ceasornic, zgura unei văpăi care se insinua fără oprire prin ultimele ore ale vieții, preschimbând tot ce era material, ba chiar și timpul, în pulbere. Semnele grafice ale lui Kiang, cu care scrise un raport către instituția sa, informând-o asupra progreselor recente ale maestrului englez, se refereau înainte de toate la rezultatul care va undui peste crenelurile și turnurile de fortificație ale zidului în miniatură: Xunkao și Yanyun și Meiyan - fum, fum de cărbune, dare de fum... Maestrul din Anglia voia să construiască un ceas de foc, pentru a face să ardă în angrenajul lui timpul. Cox încă mai lucra la calculele de materiale pentru Marele său Zid, la listarea fiecărei uncii de aur și a fiecărui rubin și briliant care urma să refracte în această operă de sute de ori lumina zilei și lumina lumânărilor și să le facă să sclipească în ochii unui privitor. Dar, în timp ce lucra la asta, Cox voia ca asociații lui să frământe mai întâi, conform rețetelor seculare pentru esențele parfumate și mirodeniile care învăluiau aici în câte o zi întregi palate în dare albastre, un aluat din ierburile pisate, din guma arabică și praful măcinat din cărbunele lemnelor tropice și să formeze din acesta bile și biluțe de mărimile cele mai diferite. Acest combustibil trebuia să cadă, cu densitați alternante, din pâlnii ascunse în interiorul ceasului, peste înclinațiile și circumvalațiile diferite ale coronamentului zidului, în niște tigăi încinse și acolo să ardă - eliberând aromele cele mai diverse, de la putoarea bătrâneții și mirosul sudorii reci de frică, până la miresmele florilor și la numeroasele parfumuri ale amintirii (...)"
