Într-o seară de noiembrie din 2004, întorcîndu-se acasă prin Central Park, Barrett Meeks – un gay trecut de prima tinerețe, chinuit de o durere cumplită de dinți și de tristețea despărțirii de iubitul lui – are o viziune stranie. O lumină coborîtă din cer i se arată pentru cîteva clipe ca o ființă de basm care-l privește ca și cum i-ar percepe existența. Această viziune de o limpezime ireală, ce dă naștere la nesfîrșite îndoieli, interpretări, speranțe și așteptări, va schimba imperceptibil viața tuturor personajelor din cercul lui Barrett. Crăiasa Zăpezii surprinde, cu fantezie și subtilitate, căutarea transcendentului prin orice mijloace – muzica, droguri, iubire, misticism –, într-un New York magic, acoperit de zăpadă, desprins parcă din basmul lui Andersen. „E ceva neobișnuit ca un roman contemporan să intre atît de deschis în consonanță cu un basm, însă Crăiasa Zăpezii al lui Cunningham nu ezită s-o facă; referirile la lacuri înghețate, somn, lumea de dincolo și zăpada (personajele visează la ea, scriu cîntece despre ea, se plimba prin ea, aseamănă drogurile cu ea) se insinuează obsesiv.” (The Independent) „Cunningham tese o odă dedicată nemuritorului New York, cu sufletele sale boeme și locuitorii săi pierduți. Romanul lui ne amintește că miturile pe care le plăsmuim despre viețile noastre își au originea în momente aparent fără însemnătate, în oameni aparent banali… Cu o proză elegantă, care se strecoară în cele mai intime gînduri ale personajelor sale, Cunningham provoacă cititorul să-și imagineze o divinitate nepăsătoare – dacă există într-adevăr vreo divinitate.” (The Washington Post)
