Cartea Străduinței începe ca un jurnal care se ridică peste factologia măruntă și îngustimea subiectivității: când și când se pot ghici unele date biografice, dar în esență accentul cade pe experiențele, întâlnirile, confruntările și schimbările de perspectivă pe care le-a prilejuit traseul emigrației mele în Israel.
Cartea Străduinței nu este un eseu: departe de a fi abstracte, reflecțiile care apar în Cartea Străduinței sunt legate de situații și personaje concrete, percepute adeseori metaforic.
O carte de acest tip ajunge să fie publicată dacă autorul ei este o persoană de suprafață, dacă se referă la personaje notorii sau dacă subiectele pe care le atinge sunt de mare actualitate. Nu corespund niciuneia dintre condițiile enunțate. Nu-i de mirare că aud uneori parcă un susur, un tors, sau mai degrabă un gâfâit. Este glasul meu sufocat care răzbate din Cartea Străduinței – micul meu sarcofag.
Străduința enunțată în titlul cărții mele nu se referă la tenacitatea sau încăpățânarea autorilor care se silesc să scrie cu orice preț. Este vorba de strădania de a-mi păstra mintea trează și a ține piept încercărilor; o carte concepută ca un fortifiant și ca un reazem. A devenit treptat substitutul unui grup de suport care-mi lipsea, o ferestruică spre lume, o introspecție severă, un mod de a-mi reforma comportarea și a-mi defini scara valorilor, o respirație adâncă, un carnet de scriitor și un laborator literar
