Scopul pe care mi l-am propus aici e să descriu ce anume vrea să spună creștinismul, atât pentru a-l recomanda celor aflați în afara credinței, cât și pentru a-l explica celor aflați în interiorul ei. E o sarcină enormă și n-am nici o pretenție de a fi acoperit totul său măcar de a fi abordat toate întrebările la care s-ar putea aștepta unii într-o carte de acest fel. N-am încercat să diferențiez între multele și diferitele feluri de creștinism, ci am încercat să vorbesc despre ce e comun tuturor în ce au ele mai bun. Am încercat de asemenea să exprim cât mai direct și clar cu putință ce anume trebuie spus, astfel încât cei care ajung la aceste teme pentru prima oară să nu se împotmolească într-o junglă de termeni tehnici. A fi creștin în lumea de astăzi nu e desigur deloc simplu. E însă timpul să încercăm să spunem cât mai simplu cu putință despre ce anume este e vorba. Făcuți pentru spiritualitate, ne bălăcim în introspecții. Făcuți pentru bucurie, ne instalăm în plăcere. Făcuți pentru dreptate, strigam după răzbunare. Făcuți pentru relații cu ceilalți, stăruim pe propriul nostru fel de a fi. Făcuți pentru frumusețe, ne mulțumim cu un sentiment. Învierea lui Hristos a inaugurat lumea dreptății, spiritualității, bucuriei, iubirii și frumuseții lui Dumnezeu, o creație nouă. Soarele Împărăției Lui a început să răsară. Creștinii suntem chemați, aici și acum, să fim instrumentele noii creații a lui Dumnezeu, nu simpli beneficiari, ci și agenți activi pentru Împărăția Sa în această lume. Spus foarte simplu, a fi creștini înseamnă a urma în puterea Duhului pe Iisus Hristos în noua lume a lui Dumnezeu pe care ne-a deschis-o larg înaintea noastră. N. T. Wright N. T. Wright, născut în 1948, face studii clasice și de teologie la Oxford, devenind în 1975 preot anglican și profesor de Noul Testament la Montreal (1978–1986) și Oxford (1986–1993). În 1993 părăsește universitatea dedicându-se slujirilor bisericești ca protopop la Lichfield, canonic la Westminster Abbey și între 2003 și 2010 episcop de Durham, cel de-al patrulea scaun din Biserica Angliei. În 2010 se retrage din pastorație, redevenind profesor de Noul Testament și creștinismul timpuriu la Universitatea St. Andrews din Scoția, dedicându-se în principal finalizarii operei teologice demarate în 1989: o vastă investigație în șase volume monumentale despre Originile creștinismului și problema lui Dumnezeu, din care între 1992 și 2014 au apărut patru volume. În ultimele patru decenii, preotul, profesorul și episcopul N. T. Wright a realizat o operă științifică, dar și pastorală, de o uimitoare vastitate care promovează gândirea înnoitoare și profetică, dar și mărturia creștină neobosită și exemplară a unuia dintre cei mai importanți teologi și oameni ai Bisericii timpului nostru. Fragment: " Frumusețe și adevăr „Frumusețea e adevăr, adevărul e frumusețe", scria John Keats [1795-1.821], dar nedumeririle pe care le-am Întrezărit ar trebui să ne împiedice de la o echivalare atât de ușoară. Frumusețea pe care o știm și iubim e în cel mai hun caz o parte a adevărului, și nu întotdeauna partea yea mai importantă. într-adevăr, în lumina paragrafelor de mai sus identificând frumosul și adevărul am face un mare pas în direcția a ceea ce considerăm acum drept dilema postmodernă: colapsul „adevărului" însuși. Dacă frumusețe și adevăr sunt unul și același lucru, atunci adevărul e diferit pentru fiecare, pentru fiecare epocă și vârstă și pentru fiecare persoană, an de an. Dacă frumusețea se ascunde în ochiul privitorului, atunci „adevărul" va fi pur și simplu un mod de a vorbi despre sentimentele interioare care l-au Însoțit. Dar asta pur și simplu nu este felul în care folosim în mod normal cuvântul „adevăr". Alături de orice identificare a frumuseții și adevărului, trebuie să excludem, așadar, ideea că frumusețea ne oferă un acces nemijlocit la Dumnezeu, la „divin" sau la un tărâm transcendent de orice fel. [...] Orice explicație a frumuseții, și mai ales una care su-gerează că frumusețea e un indicator care trimite dincolo de el însuși, trebuie să țină atunci seama de cele două lu-cruri privitoare la ea pe care le-am descris. Pe de o parte, trebuie să recunoaștem că, atât în ordinea naturii, cât și în creația umană, frumusețea e uneori atât de puternică, încât stârnește sentimentele noastre cele mai profunde de uimire, înmărmurire, recunoștința și venerație. Aproape toți oamenii simt acest lucru cel puțin o vreme, chiar dacă sunt în cel mai aprig dezacord cu privire la lucrurile care stârnesc astfel de sentimente și de ce anume. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că aceste dezacorduri și perplexitați sunt suficiente să-i îndemne pe unii, fără nici o evidență dorință de a fi cinici sau distructivi, să spună că frumusețea e doar în minte, în imaginație sau în gene. Unii vor sugera că totul ține de condiționarea evoluției: ne place un peisaj anume pentru că strămoșii noștri îndepărtați știau că puteau găsi acolo hrană. Alții pot trimite la sentimente sexuale inconștiente: de ce le place băiețeilor să privească trenuri intrând în tunele? Alții ar putea sugera la fel de rațional că totul ține de o plăcere substitutivă: am dori să fim între invitații la di-neul din sufragerie reprezentat în tablou. Se pare că tre-buie să ținem la un loc ambele lucruri: frumusețea e atât ceva ce ne cheamă să ieșim din noi înșine, cât și ceva ce face apel la sentimente aflate adânc în noi înșine."
