Cronica de Cotroceni

Numele Adrianei Săftoiu este prezent în conștiința publică și a specialiștilor mass-media mai ales datorită profesionalismului prin care s-a remarcat în anii cînd a fost consilier prezidențial și purtător de cuvînt al Președintelui României. Însemnările sale din jurnal, completate cu numeroase amintiri, reconstituie fragmentar acea perioadă din viața autoarei, într-o vreme cînd speranțele renăscute ale multor români se aflau pe un trend ascendent. Iluziile însă nu pot dura o veșnicie. Simple gesturi, evenimente sau scurte schimburi de replici vin să ne sugereze o altă lume, îndeobște nevăzută sub toate fațetele ei, una în care regulile par fluide și imposibil de ordonat, iar deciziile depind prea adeseori de afinități sau aversiuni greu de înțeles. Scrisă cu nerv, cu un spirit de revoltă bine temperat, și bazîndu-se pe iscusința autoarei de a analiza retrospectiv fapte la care a fost martoră nemijlocit, cartea Adrianei Săftoiu se constituie astfel într-o mărturie condusă inteligent despre o epocă și cîteva dintre personajele ei aflate la putere sau în preajma acesteia, dar și despre ce se poate întîmpla atunci cînd convingerile personale ajung să se afle în opoziție cu ale celor din jur.   „Prima mea zi la capătul a zece ani de colaborare cu Traian Băsescu a fost vineri, 30 martie. Dimineața a sunat telefonul. Nu îmi era greu să-mi imaginez cine ar fi putut să fie. N-am răspuns. În sfîrșit, eram liberă de contract. Apoi, telefonul a sunat din nou. «Te caută Președintele», m-a informat bine cunoscuta voce de la secretariat. «Nu mai lucrez la Cotroceni. Poți să-i spui că nu am răspuns la telefon.»” (Adriana Săftoiu) Nu mă pot descrie ca un cetăţean informat, activ, participant şi interesat de viaţa politică autohtonă pe care o consider, din multe puncte de vedere, un joc nătâng al măşților prost aşezate, interschimbabile, al unor oameni compromişi într-un fel sau altul care, fie se reciclează în diferite funcţii, de ani de zile, fie acceptă pariul găşților şi al culiselor insalubre. Îmi mărturisesc acest dezinteres mai degrabă cu păerere de rău, decât cu aroganţă sau pretenţii de cunoscător conspiraţionist, al adevăratelor realităţi din spatele sforilor trase. Este percepţia pe care media, votanţii şi discrepanţa dintre vorbe şi fapte mi-au construit-o în ani de zile: aceea a unui spectacol dezagreabil montat de cei care urlă mai tare, manipulează mai abil şi sapă mai adânc după dovezi compromiţătoare, o scenă temperamentală a istericilor şi maliţioşilor, dincolo de argumente şi bun simţ. Aşa că m-am apucat să citesc Cronica de Cotroceni a Adrianei Săftoiu nu pentru că eram nemaipomenit de ahtiat să mă lămuresc despre cum au stat de fapt lucrurile în anii efervescenţi de după epoca iliesciană (atâta timp cât multe dintre evenimente mi-au fost şi îmi sunt străine) ci pentru că, pe de o parte, perspectiva relatării mi s-a părut interesantă: cea a omului din umbră, cea a consilierului menit teoretic să cosmetizeze, să ghideze comportamentul şi reacţiile politicianului şi pentru că, pe de altă parte, am fost curios să descopăr măcar reperele poveşții dezamăgirii (repetitive, fără îndoială) a unei naţiuni, a felului în care figura celui care a fost perceput drept salvatorul unei naţiuni a devenit figura unui personaj detestabil, alunecos şi megaloman, chiar şi în ochii celor mai înfocăţi susţînători inițiali, din 2004. Cronică de Cotroceni acoperă temporal perioada de activitate a Adrianei Săftoiu la Palatul Prezidenţial (2004-2007), în calitate de consilier al președintelui, într-o formă care amestecă pagini de jurnal din acei ani, cu amintiri, reflecţîi prezente dar şi citate memorabile ale unor filosofi și teoreticieni. Contrar rigorilor din memorialistica oamenilor politici care, prin tradiţie, apar târziu, în general în anii pensionării (respectând nescrisă exigenţă a necesităţii de a te distanţa de evenimente, de a împlini o carieră pentru a o putea pune între pagini), cronica Adriaeni Săftoiu nu apare la 50 de ani de la evenimentele evocate în carte, nu este nici nostalgică şi nici revanşardă, nu menajează sensibilităţi şi nici nu coafează bucle colaboratorilor, ea reflectă cu luciditate, erudiţie şi modestie parcursul şi dificultăţile unui profesionist care, încrezător într-un anume proiect politic, a ales un drum greu şi imprevizibil de pe care a fost deraiat la final, de oportunismul celor din jur. Departe de a-şi asumă un aer martiric sau de victimă, Adriana Săftoiu caută să înţeleagă şi să aducă know-how-ul de insider al Palatului Cotroceni pentru a înţelege şi a puncta felul în care s-a degradat relaţia ei profesională cu Traian Băsescu dar şi relaţia fostului Preşedințe cu votanţii săi şi cu ceilalţi colaboratori. Desigur, bestsellerul de la Bookfest din acest an atinge o mulţime de momente sensibile care au stârnit controverse mediatice şi au aprins interesul unei ţări: momentul candidaturii lui Băsescu (prin renunţarea lui Theodor Stolojan, care s-a expus unui stress pe care nu l-a putut gestiona), relaţia cu intelectualii catalogaţi bășişti (în ciuda faptului că nu părea să aibă plăceri sau afinităţi culturale, Traian Băsescu a reuşit să câştige câteva nume prestigioase de partea sa), condamnarea comunismului (un gest alimentat mai degrabă din raţiuni instrumentale, decât principiale), momentul răpîrii jurnalişților din Irak (momentul în care Traian Băsescu şi-a exploatat gustul pentru eroism şi a inaugurat antrenarea şi apelul la serviciile secrete în luptă politică), relaţia cu presă (pe care fostul preşedințe a dispreţuit-o profund până la finalul mandatelor sale), relaţia cu primul ministru Tăriceanu (şi, desigur, povestea bileţelului roz, a telefoanelor adresate Procurorului General), relaţia cu Elena Udrea (cea care a devenit șlăbiciunea nu doar a politicianului Traian Băsescu ci a omului Traian Băsescu), activitatea din politică externă (preocuparea pentru apropierea de Republica Moldova, de construire a Axei Londra-Washington-Bucureşti). Fără să adopte un ton tabloidizant, spectaculos, complice, al dezvăluirilor incendiare visate de orice publicăţie, Adriana Săftoiu mizează mai degrabă pe luciditate, întrebări retorice şi prudenţă explicativă: deşi vorbeşte de pe poziţia insiderului privilegiat, nu foloseşte o abordare categorică şi nici nu dă impresia monopolului asupra adevărului în analizele evenimentelor amintite. Desigur, cel mai sensibil element al întregului volum rămâne portretul lui Traian Băsescu, figura aparent impenetrabilă, jucătorul profesionist capabil să jongleze cu măştile, să genereze şi să valorifice orice criză în avantajul său. Acest portret alcătuit de Adriana Săftoiu, pornind de la colaborarea în contexte formale şi informale cu Preşedințele este unul aproape echilibrat: autoarea recunoaşte călităţile certe ale politicianului dar surprinde şi vulnerabilităţile personale şi simbioza toxică dintre persoană şi funcţie care au condus la derapajele şi la scăderea populărităţii fostului preşedinte. Un personaj individualist, cu stil abrupt şi note agresive, obsedat de a fi recunoscut nu doar că şef, ci ca erou, un personaj care s-a hrănit din conflicte, care nu a avut niciodată aliaţi, ci doar supuşi, un nonconformist de la început, Traian Băsescu a avut atuuri şi a resuscitat speranţele naţiunii doar temporar, în măsura în care agenda personală contextuală s-a potrivit cu exasperarea votanţilor în ceea ce privește corupţia şi disfuncţionalităţile instituţionale ale României. Apoi, pe măsură ce personajul care nu ştia cum să fie Preşedinte, care se simţea intimidat de presă la început, a ajuns să îşi faciliteze accesul la serviciile secrete şi să îşi consolideze statutul, a căpătat o liberate şi o putere absolută de care nu a ştiut să se folosească pentru binele unei majorităţi, ci doar pentru a-şi sluji propriile aspirăţîi megalomane. Dincolo de fapticul (dez)agreabil, de momentele comice, triumfătoare sau consternante, Cronica de Cotroceni a Adrianei Săftoiu îngroaşă şi reconfirmă câteva tuşe dezamăgitoare ale psihologiei politice româneşti: o politică în care prea puţini ştiu să primească aplauze şi contestări cuviincios, o politică lipsită de admiraţie ponderată, de vigilenţă, în care votanţii se abandonează modelelor şi speră, periodic şi mesianic la o salvare necondiţionată, o politică a figurilor lipsite de principialitate şi neîngrădite instituţional adecvat, o politică în care un profesionist temperat şi insensibil la micile sau marile bărbuturi, capricii şi răfuieli personale nu îşi găseşte locul şi nu se poate simţi confortabil fără a preda cea mai valoroasă lecţie pentru cei mulţi şi cocoţaţi cu nesimţire în funcţii: cea a bunei măsuri şi a renunţării decente. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro