Acum, ca am ajuns in deceniul al zecelea de viata, mi-as dori sa locuiesc pe o planeta unita unde oamenii traiesc in pace, intelegere, armonie, iubire si toleranta, unde armele se pastreaza in muzee si gurile tunurilor sunt tesute cu panza de paianjen. Mi-as dori sa evadez din oras, unde natura e izgonita, linistea padurii este departe, in plimbarile mele nu simt suflul campului, nici arsita verii, cand se coace graul, ci simt doar miresmele asfaltului incins. Noi, orasenii, am uitat mirosul florilor din natura, avem la indemana alte parfumuri, concentrate in sticlute de cristal ce-i drept, cu mult rafinament.
Imi doresc sa plec undeva unde sa traiesc inconjurat de natura, asa cum a lasat-o Dumnezeu, cu aer curat, cu pastravi in rauri, cu pasari si animale care traiesc libere in habitatele lor. Ma tot gandesc sa plec si tot raman in loc, parca as avea radacini infipte adanc in betonul orasului. Poate ar fi mai bine sa ma hotarasc sa plec, sa nu ajung. Ultima oprire poate e foarte departe sau foarte aproape, nu ar trebui sa ma gandesc la sosire, ci sa ma concentrez pe plecare si restul sa las in voia vantului, prielnic ori nu.
