Culoarea Norocului. Desprinderea

„N-am mai vorbit niciodată cu maiorul Stănică, dar eu voi ține minte pentru totdeauna ziua aceea: 9 noiembrie 1989, ziua în care a căzut Zidul Berlinului. Când noi stăteam de vorbă, probabil că ofițerul știa ce va urma, doar era profesionist. Voise să mă sperie, ca și când n-aș fi fost destul de înspăimântată de viața pe care o trăiam. Nici azi nu știu ce-a vrut să afle de la mine și nici de ce îl mai interesa fratele meu.“ Anca Fusariu După succesul incontestabil al volumului Culoarea norocului, când a început să scrie acest al doilea roman și se întrebă ce titlu ar fi mai potrivit din cele trei la care se oprise – Figuranta, Desprinderea, Corigent la fericire –, Anca Fusariu a ales Desprinderea. Nimeni nu credea atunci că ea însăși, autoarea, se va desprinde de lumea noastră atât de repede și că povestea celeilalte desprinderi, spusă doar pe jumătate, va rămâne, din nefericire, fără sfârșit. Cititorul are toată libertatea să ducă mai departe această poveste în intențiile, de-acum doar bănuite, ale autoarei sau în perspectiva propriei opțiuni. Ceea ce, uneori, poate fi deosebit de incitant și provocator. Ecuațiile neliniare suportă mai multe soluții. Ușile rămân deschise…