Societatea alertă în care trăim nu aprobă singurătatea; să fii singur e considerat anti-social și de unii chiar cumplit. De ce se întâmpla asta când autonomia, libertatea personală și individualismul sunt mai prețuite ca oricând. Sara Maitland oferă răspunsul acestei întrebări explorând schimbarea atitudinilor de-a lungul istoriei. Oferind experimente și strategii pentru a anihila teama noastră de singurătate, ne ajută să o practicăm fără anxietate și ne încurajează să vedem beneficiile de a petrece timp cu noi înșine. Acceptând experiența de a fi singuri, putem fi inspirați să găsim propriile recompense care pot duce la o viață plină, mai bogată. SARA MAITLAND este o autoare britanică a numeroase opere de ficțiune, printre care “Daughters of Jerusalim” - care a primit premiul Somerset Maugham - și a câtorva lucrări de eseistică, printre care The Book Of Silence. Născută în 1950, a studiat la Oxford University și trăiește în Galloway, Scoția. Fragment: “Pe prima pagină a cărții observăm că, într-un sens practic, de fapt nu e prea greu să fim singuri. Aproape toată lumea e singură o parte din timp. Așadar, orice sugestie pentru dezvoltarea unei relații mai fericite cu singurătatea se va concretiza pe baza experienței voastre anume. E o idee încurajatoare. Firește, există oameni pentru care singurătatea este, de fapt, mult mai greu de găsit decât am lăsat eu să se înțeleagă: de exemplu, un părinte care crește singur tripleți în vârstă de doi ani; oamenii care au o boală fizică, o dizabilitate sau o altă situație care îi face foarte dependenți de altcineva; cei care sunt nevoiți să-și împartă celula cu alții, în închisori supraaglomerate; tinerii cu părinți prea îngrijorați și porniți să-i controleze. Dar pentru cei mai mulți dintre noi nu e prea complicat. Chiar și cei cărora împrejurările par să le fie nefavorabile în acest sens se pot inspira din viața Ecaterinei de Siena (1347-1380), care, deși trăia într-o casă cu cel puțin 12 copii (mama ei a avut 25, dar mulți n-au supraviețuit, așa că numărul se schimbă des), în care se desfășura și afacerea familiei (boiangeria), a reușit să-și creeze o „mănăstire a inimii". „Clădește-ți în minte o chilie", sfătuia ea pe cineva mai târziu, „din care să nu poți scăpa." Chiar și familia ei a ajuns să recunoască și să accepte faptul că era o „singuratică" și trăia singură în gospodăria comună. Dacă nu aveți parte deloc de singurătatea obișnuită, de vreo cale de a fi singuri în ritmul vieții voastre obișnuite, poate vă feriți de ea la un anume nivel; dacă, în plus, simțiți dezgust sau dispreț față de cei care preferă singurătatea companiei, întrebați-vă dacă nu cumva vă proiectați asupra lor propriile sentimente și căutați un țap ispășitor.”
