Cum să trăiești o viață bună. Povesti cu suflet, știința surprinzătoare și înțelepciune practică Pe bune?... Altă carte care să îți spună cum să trăiești o viață bună? Nu avem destule? Așa ai fi tentat să crezi. Cu toate acestea, mai mulți oameni ca niciodată duc o existență deconectată, neangajată, nesatisfăcătoare, plină de regrete, cu o stare de sănătate în declin și pe pilot automat. Orice s-ar întâmpla, nu e destul. Nu știm în cine să avem încredere. Nu știm ce e real și ce e fantezie. Nu știm cum și de unde să începem și nu vrem să mai pierdem nici un minut pe sfaturi care ne dau speranța, apoi ne dezamăgesc irosindu-ne, în plus, timpul. Cum să trăiești o viață bună este antidotul tău, un manual modern, practic și provocator pentru o viață bine trăită. Nu trebuie să ai încredere oarba sau să accepți lucruri prostești; totul poate fi făcut imediat și poate fi validat prin experiența proprie. Aflată la intersecția dintre știință, spiritualitate și căutările de o viață ale autorului de a învăța din experiența maeștrilor, această carte oferă un model simplu, dar puternic: „Gălețile vieții bune“ care vor fi umplute în 30 de zile cu promisiunea de a-ți redobândi ulterior existență. Fiecare zi va aduce o idee nouă, practică și plină de forță, împreună cu o modalitate specifică de explorare gândită a revitaliza relațiile profunde, pline de iubire și compasiune, a cultiva vitalitatea și ușurința plină de grație și a te lăsa mulțumit de felul în care contribui la bunăstarea lumii. JONATHAN FIELDS este tată, soț, autor premiat, antreprenor, gazda podcastului premiat Good Life Project și creator al SparketypesTM, un set de arhetipuri gândite a dezvălui codul-sursă pentru ceea ce ai de făcut la locul de muncă și în viață, în general. Fragment din cartea "Cum să trăiești o viață bună" de Jonathan Fields "Când am împărtășit prima dată această idee, un comentariu m-a făcut să râd. „Tipule, dacă exercițiile fizice sunt mai distractive decât sexul, înseamnă că viața ta sexuală e varză!" Pentru cei mai mulți dintre noi, ideea că sportul ar putea fi ceva care nu doar ne modelează corpul, dar ne și trezește creierul și simțurile, conectându-ne la cei din jur, e pur și simplu greu de crezut. Ideea că ar putea fi ceva ce să ne dorim cu ardoare să facem, și nu ceva de care să ne fie groază, e pur și simplu absurdă. Nici o ființă umană, credem noi, nu vrea să facă sport. E groaznic. E greu, doare, e umilitor, e plictisitor, te izolează și, pur și simplu, nu avem timp de el. lar locurile unde se practică, pfff... sunt mari, reci, înfricoșătoare, intimidante, neprietenoase, ineficiente, pline de gâști și de prejudecăți. Asta am ajuns să credem despre exercițiile fizice. În același timp, știința este foarte clară. Dacă vrem să avem o viață bună, trebuie să facem mișcare. Aproape orice indicator al vitalității - de la reducerea riscului de boli cardiovasculare, cancer și diabet, până la creșterea funcți cerebrale, îmbunătățirea dispoziției generale, rezistent crescută la stres, reducerea anxietății și a depresiei, amplificarea capacității fizice și mentale - se ameliorează prin sport. Sportul e un medicament eficient. Problema este că mulți am ajuns să credem că sportul e ceva ce trebuie suportat, nu savurat. E tragic. Sportul făcut corect îți prelungește viața. Nu doar prin prisma multiplelor sale beneficii, ci și pentru că simpla lui experiență poate fi foarte plăcută - când lucrezi corect. Atunci, de unde asocierile negative? Fiindcă majoritatea industriei a fost construită în jurul soluțiilor care funcționează pentru industrie, nu pentru oameni. Rânduri întregi de aparate te obligă să repeți la infinit aceeași mișcare groaznic de plictisitoare. Ecranele de pe fiecare aparat te distrag de la cât de mult îți amorțește mintea. Pentru a accesa propriul dispozitiv de evitare a plictiselii, îți pui căștile, izolându-te și mai mult de comunitate și eliminând posibilitatea conversației, a prieteniei, a sentimentului de apartenență. Toate acestea conduc la niveluri teribil de mici ale implicării pe termen lung, la rezultate foarte slabe, cu excepția cazului câtorva împătimiți care trag din greu la sală, și la sentimente de înfrângere, inutlitate, autodețestare, plictiseală, izolare. Nu trebuie să fie așa. Când eram copii, alergam toată ziua, ne cățărăm, dansăm, ne rostogoleam, aruncăm, prideam, săream, făceam roată până noaptea. Exersam din greu, dar ne plăcea la nebunie. Ne opream fiindcă eram obligați. Trebuia să mergem în casă la teme sau la cină. Pentru cei care practicau un sport, mai era și experiența camaraderiei, a colaborării, a efortului colectiv, a prieteniei, a apartenenței. Nu le spuneam, pe atunci, exerciții fizice; se numea joacă și nu ne mai săturam."
