Problematica tipurilor – desemnate ca atare drept modele de analiză științifică – are o istorie deja destul de veche, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea corespunde, sub raport epistemologic, preocupării de a lărgi, rafină și consolida totodată metoda de interpretare științifică, mai ales în domeniul științelor sociale (sau ale comprehensiunii – pentru a prelua terminologia diltheyană). În zona socialului cunoașterea prin experiment nu se aplică, rămâne numai observația, înregistrarea cantitativă a faptelor, care nu conduce însă la o cunoaștere de factură științifică, așadar calitativă, resemnificând realul, ci numai la o formă de cunoștință empirică. În consecință, în științele sociale s-a impus necesitatea teoretizării, ca o condiție pentru ca ele să-și confirme statutul gnoseologic. Era, de altfel, și o necesitate de eficiență analitică („instrumentală”), în măsura în care teoretizarea putea interveni nu doar ca o concluzie resemnificatoare a materialului, dar și ca bază pentru o cercetare ulterioară, asupra unui alt material, de aceeași natură sau diferit. Amintim aici, spre exemplu, aplicarea modelului de interpretare structuralist în antropologie și în analiza literară în egală măsură, sau pentru a fi mai aplicați – operaționalitatea unui concept precum cel de „efect pervers” atât în sociologie, cât și în economia politică. În definitiv, aceasta este esența funcțională și finală a teoretizării: precizarea unui cadru conceptual prin raportare la materialul faptic, pentru identificarea, încadrarea și lămurirea fenomenelor și a structurilor, în funcție de anumiți factori operaționali.
