Din perspectiva istoriei pedagogiei muzicale românești, lucrarea lui Victor L. Gheorghiu reprezintă unul dintre primele tratate sistematice de armonie redactate în limba română de către un autor român. Înaintea sa existau doar câteva încercări izolate: unele texte sumare de teorie muzicală și traducerea tratatului lui Ernst Friedrich Richter, utilizată în mediul conservatoarelor. În această situație, apariția unui curs original, conceput pentru studenții români și adaptat practicii didactice locale, a reprezentat un moment important pentru dezvoltarea învățământului muzical național. Lucrarea se înscrie astfel în același curent de consolidare teoretică care caracterizează perioada interbelică, când apar tot mai frecvent manuale și tratate destinate instituțiilor de învățământ muzical.
