Dacii la Troia

Incursiunile lui Vasile Pârvan în protoistoria Daciei (mileniul I i de Crhristos) - deși au fost în parte corijate de descoperirile arheologice de după 1926 - au rămas puncte de pornire în recuperarea științifică a acestei perioade. Volumul de față reunește, pentru prima dată la un loc, texte apărute în română sau în alte limbi, asupra trecutului nostru, complementare Geticii, grație cărora viziunea savantului despre daci se întregește admirabil. Senzațional e studiul Dacii la Troia (care dă titlul volumului), în virtutea căruia - împinsă de cimmerieni, care, la rândul lor, erau alungați de sciți - o ramură a dacilor ar fi ajuns în Asia Mică și ar fi refondat Troia VII, pe ruinele Troiei homerice, pe care au stăpânit-o timp de trei secole. În felul acesta, istoria locală a dacilor pătrunde spectaculos în istoria universală. Fragment din lucrare: "Faptul că din tot românismul antic de la Răsăritul Alpilor Adriaticei nu s-a păstrat până azi decât un fragment mai însemnat, din Nordul Dunării de Jos, a fost întotdeauna o grea problemă istorică și ca atare o tentație de un ordin special pentru fiecare generație de învățați, români sau străini, care s-au ocupat cu istoria Europei sud-estice. Un timp nu s-a îndoit nimeni că românii de azi sunt urmașii românilor lui Traian. Pe urmă, însă, unii învățați au găsit că prea e mare azi poporul românesc, pentru ca să se fi născut numai din acei daco-romani, mai ales că anume scriitori antici spun că chiar nici n-a mai rămas români în Dacia după a. 270. Iar pe de altă parte, romnismul antic din Illyricum (Pannoniile, Dalmația, Moesiile) fiind pană, cel puțin, în secolul al IV-lea (c. 380), extraordinar de înfloritor, iar azi nemaiexistând aproape defel, istoricii moderni s-au gândit că poate cea mai potrivită și logica explicare a românismului nord-danubian ar fi de căutat în mutarea puternicului românism antic din dreapta stânga Dunării. Dovezile pentru „continuitatea" sau „necontinuitatea" romanismului antic în Nordul Dunării au fost adunate cu sârguință de generații după generații de istorici, — fiecare generație măgulindu-se cu speranța că a rezolvat ea definitiv problema și privind cu neîncredere ori „bunăvoința" reluarea ei de generația următoare. Autorul scrierii prezente, care, după vârstă și studiile universitare e din generația azi numită a celor mai bătrâni, se înscrie prin lucrarea sa, apărută după ce acea generație a închis discuția (trecând la ordinea zilei!) printre cei tineri, care totuși cred că mai e ceva de spus și au deschis iarăși chestiunea — se pare eternă — a „continuitații" si „originelor” românilor. Ca atare, noi cei tineri ne așteptăm apriori la o exploatare a izvoarelor nefolosite îndeajuns de “bătrâni”: epigrafice, lingvistice, etnografice și istoric-religioase, iar în ce privește metoda, la o anume asprime fața și de fantazia proprie și de fantazia “autorilor” români."