Dansul privighetorii de primavara

Dansul privighetorii de primăvară este o minuțioasă cronică a crepusculului unei lumi și o melancolică poveste de dragoste. Plecând de la un amănunt istoric real, Kyung-sook Shin construiește odiseea tinerei Yi Jin, care amintește de Memoriile unei gheise. Romanul, al cincilea semnat de Kyung-sook Shin, singura femeie căreia i s-a decernat Man Asian Literary Prize, a cunoscut un succes fulminant atât în Coreea, cât și în China. Ultimii ani ai regatului Joseon, prins în încleștarea marilor puteri și a intereselor acestora în Peninsula Coreeană. Yi Jin, orfană, ajunge printr-o întâmplare la Curtea regală și cucerește cu prospețimea și drăgălășenia ei inima reginei, care îi va deveni protectoare. Minunata dansatoare, de o mare frumusețe și inteligență, educată în spiritul fidelității absolute, Yi Jin este cea mai credincioasă slujitoare a suveranei. Franța, prosperă și efervescență în plină Belle Epoque. Primul său reprezentant diplomatic în îndepărtatul regat coreean, Victor Collin de Plancy, este un tânăr temerar, iubitor de cultură orientală, colecționar, fascinat de țara în care ajunge și mai cu seamă de dansatoarea de la Curtea regală care vorbește franțuzește. Contrar tuturor cutumelor, Victor primește permisiunea de a o lua pe Yi Jin în Europa și o introduce în rafinată societate pariziană, unde îi cunoaște, printre alții, pe Emile Guimet, Felix Regamey și Guy de Maupassant, cărora le câștigă admirația. Dar Yi Jin e dominată, înainte de orice, de devotamentul necondiționat pentru regina machiavelică și însingurată și nu ezită să-și sacrifice pasiunea în fața iubirii filiale. Traducere de Diana Yuksel     Fragment din romanul "Dansul privighetorii de primăvară" de Kyung-Sook Shin:     "Propunerea lui Maupassant îi luă prin surprindere. Cei prezenți se priviră unii pe alții și, în timp ce începeau să șușotească între ei, doamnă Planchard, care se află sub o arcadă, făcu un pas înainte. Cu mâinile împreunate în față, femeia deschise gura și spuse cu calm:      — Se află aici o doamnă venită tocmai din regatul Joseon.     Joseon? Lumea începu iar să se foiască. Privirile se îndreptară spre Jin.     — Vorbește bine limba franceză. Ce părere ați avea dacă ar continua domnia sa lectură?     Jin tresări surprinsă și o privi pe doamna Planchard, care îi zâmbea cu prietenie. Apoi își întoarse privirea spre Maupassant. Privirile lor se întâlniră. Scriitorul își așeză mai bine ochelarii și spuse:      — Mi-ar plăcea și mie să aud vocea doamnei.     Jin privi spre Victor. Și el era la fel de surprins, dar îi șopti că nu putea refuza într-o asemenea situație. Ba chiar o îndemnă spunându-i „Ești cea mai în măsură să facă asta”.     Jin se îndreptă spre mijlocul sălii, cu senzația că pășește pe apă. Maupassant se ridică și îi oferi scaunul lui, iar el rămase în picioare alături. Planchard se apropie să o prezinte, cum făcuse și cu scriitorul.      — Doamna vine dintr-o țară îndepărtată, din misteriosul regat Joseon, aflat la capătul continentului asiatic. Am auzit că era cea mai bună dansatoare de la Curtea regală.     Când Planchard spuse că Jin era dansatoare, în public se produse iar rumoare. Maupassant alesese dinainte fragmentele pentru lectură. La fiecare pagină era câte un semn. Fragmentul pe care i-l indică lui Jin era cel în care Jeanne năștea. Jin se așeză cu cartea în mâini.     „Avu o străfulgerare de bucurie, un avânt spre o fericire nouă, abia înmugurită.”     La început vocea îi tremura puțin, dar își recăpătă repede siguranța obișnuită. Șușotelile se stinseră brusc și în sală se lăsă o tăcere de mormânt. Toți cei prezenți fură surprinși să o audă pe tânăra cu ochii negri, venită dintr-o țară de care nici nu auziseră, citind din romanul franțuzesc.     „Într-o clipă se simți ușurată, liniștită, fericită cum nu mai fusese niciodată. Inima și carnea ei se trezeau la viață: se simțea mama.”     Jin deveni pe deplin acaparată de lectură.     „Vru să-și vadă copilul. Născut înainte de vreme, nu avea nici par, nici unghii. Dar când văzu larva aceea mișcându-se, când o văzu deschizând gura și scâncind, când atinse acea stârpitură mototolită, schimonosită, vie, o cuprinse o fericire fără margini și înțelese că era salvată, la adăpost de orice deznădejde, că avea acum ce să iubească, să iubească la nesfârșit.”     Vocea calmă a lui Jin începu să tremure. Maupassant, care închisese ochii pentru a putea să asculte în liniște, își ridică ușor pleoapele și o privi.     Vocea ei delicată și ușor tremurată îi făcu pe toți să ciulească urechile. Vocea această cristalină, că scurgerea unor picături de rouă, parcă îi dojenea pe bărbații din roman, care tratau femeile ca pe un bun propriu, le înșelau încrederea și le făceau promisiuni pe care nu le țineau. Și parcă o încuraja pe Jeanne, eroina rănită de soț și mai târziu de propriul fiu, care caută un nou sens al vieții în moliciunea nou-născutului.     Când Jin făcu o pauză, cineva izbucni în aplauze. Îl urmară apoi și alții, ca într-un val, și sala răsună de aplauze. Între toți, Maupassant aplauda cel mai îndelung. Se apropie de Jin, care aștepta în picioare după ce încheiase lectura, și o îmbrățișă șoptindu-i:     — Parcă ați fi autoarea romanului, madame!”