Dawkins: o amagire?

Colecția „știința și Religie“ se adresează tuturor celor care doresc să exploreze potențialitatea unui nou sistem de valori fundat pe dialogul transdisciplinar între știință, religie, artă și societate. Alister McGrath este în prezent profesor de Istorie a Teologiei la Universitatea Oxford și cercetător asociat principal la Colegiul Harris Manchester. Principalul său domeniu de interes îl constituie istoria gândirii creștine, în special relația dintre științele naturii și credința creștină. În trecut, a fost ateu și-și atribuie lipsa de credință, pe de-o parte, faptului că a descoperit filosofia științei, iar, pe de altă parte, unei întârzieri în a lua decizia de a cerceta el însuși ce înseamnă cu adevărat creștinismul, în loc să accepte stereotipurile avansate de prietenii săi atei (dintre care nu puțini apar în cartea lui Richard Dawkins, The God Delusion). După ce a studiat chimia la Oxford, a lucrat în cercetare în domeniul biofizicii moleculare, dezvoltând noi metode pentru studiul membranelor biologice. A trecut apoi la studierea teologiei creștine, devenind expert în istoria gândirii creștine, mai cu seamă în chestiunile ce țin de știință și religie. Este un autor prolific, printre publicațiile sale recente numărându-se și Dawkins’ God: Genes, Memes, and the Meaning of Life, Blackwell, 2004. Joanna Collicutt McGrath a studiat psihologia experimentală la Oxford, apoi s-a specializat în neuropsihologia clinică, după care a studiat teologia creștină, specializându-se în studiile biblice. În prezent conferențiar la Catedra de Psihologie a Religiei la Colegiul Heythrop al Universității din Londra, ea s-a implicat în scrierea cărții de față, dar a contribuit mai ales la secțiunile care se ocupă de studiile biblice și de relația dintre psihologie și neuroștiințe. Este coautoarea cărții Meeting Jesus: Human Responses to a Yearning God (împreună cu Jeremy Duff), publicată de SPCK (Society for Promotion). DOAR O REPLICĂ Cu siguranţă este o dovadă de onestitate editorială şi intelectuală, atunci când te angajezi să pregăteşti o colecţie intitulată Ştiinţă şi Religie să oferi glas, prin publicare, tuturor tipurilor de demersuri care caută să depăşească conflictul dintre ştiinţă şi religie: atât acelor demersuri sintetice, unificatoare, transdisciplinare, conciliante în esenţă, cât şi acelora care caută să dizolve dispută prin anunţarea unui singur câştigător. După ce, acum ceva timp, Editura Curtea Veche oferea publicului una din cele mai sonore şi mai controversate cărţi din ultimii ani, care a încins spiritele în Occident, anume „The God Delusion” (tradusă cu titlul: „Himera credinţei în Dumnezeu”), scrisă de Richard Dawkins, era normal şi fertil pentru păstrarea echilibrului perspectival asupra problemei ca aceeaşi editură să publice cel puţîn o replică la acest act de condamnare nu doar al creştinismului, ci al fenomenului religios în general. După substanţialul volum al lui Dawkins, Curtea Veche lansează pe piaţă, în aceeaşi colecţie Ştiinţă şi Religie, cartea scrisă de Alister McGrath şi Joanna Collicutt McGrath (ambii profesori reputăţi la Oxford) intitulată: „The Dawkins Delusion?” (Dawkins: o amăgire? Fundamentalismul ateu şi negarea divinului). Primul lucru care te stârneşte, mai ales după ce îţi dai seama din titlu că ar fi vorba de o replică la The God Delusion este dimensiunea volumului. În vreme ce cartea lui Dawkins avea ceva mai bine de 400 de pagini, cartea lui McGrath de abia dacă ajunge la 150. Sigur, cantitatea nu e neapărat un temei rezonabil de judecată în privinţa consistenţei lucrării, însă, ţinând cont de proporţia şi diversitatea argumentelor angajate în dispută ştiinţă-religie, te aştepţi ca orice volum care ia în serios problema să te pregătească pentru un adevărat tur de forţă al lecturii. Cu toate acestea, după ce te lămureşti în privinţa scopului autorilor britanici, îţi dai seama că dimensiunile volumului se explică într-o oarecare măsură. Prin The God Delusion, Dawkins s-a străduit să întărească prin argumente ştiinţifice contestăţiile cu privire la existenţa lui Dumnezeu, să explice în termeni psihologici şi evoluţionişti răspândirea fenomenului religios şi să scoată în evidenţă ansamblul de consecinţe negative pe care persistenţa să o produce. Nu numai că Dumnezeu nu există, dar a crede în el, după o inventariere a explicaţiilor naturaliste, reprezintă o dovadă de ignoranţă, iraţionalitate şi infantilitate. Pe de altă parte, McGrath nu oglindeşte proporţia ambiţiilor lui Dawkins, în nici un caz nu caută să demonstreze că există Dumnezeu. Profesorul britanic oferă doar o replică precisă, un contraatac care să scoată în evidenţă vulnerabilităţile argumentaţiei lui Dawkins. Este vorba mai degrabă un demers dubitativ, o invităţie la scepticism relativ la aşa zisele dovezi pe care se bazează vehemenţa antireligioasă a cunoscutului biolog evoluţionist. Ca şi Dawkins, cuplul McGrath este un reprezentant al oamenilor de ştiinţă (el a studiat biologia celulară, ea a studiat neuropsihologia) dar, spre deosebire de biologul evoluţionist, un reprezentant convertit la creştinism. Joanna şi Alister McGrath reprezintă ceva ce pentru Dawkins este de-a dreptul inconceptibil sau, în cel mai bun caz, o dovadă de ipocrizie: profesionişti ai ştiinţei care îşi păstrează credinţa în Dumnezeu. Pentru McGrath, contradicţia pe care Dawkins o surprinde între aderenţa la ştiinţă şi credinţa în divințate se bazează pe o argumentăţie simplistă şi superficială. Problema cea mai mare a lui Dawkins este aceea că renunţă la atitudinea precaută din „Gena egoistă” (pe care McGrath o apreciază drept o lucrare excepţională) şi cade în ispita dogmatismului, a pretenţiilor arogante şi monopoliste asupra corectitudinii. Cu alte cuvinte, Dawkins se transformă din om de ştiinţă în ideolog şi pune necesitatea unui set de convingeri mai presus faţă de argumentele care le susţîn. Altfel spus, ateismul lui Dawkins îşi pierde armătură ştiinţifcă ce îi dădea credibilitate şi rezistenţă în momentul în care se dovedeşte a fi un fundamentalism la fel de nociv ca şi cel religios. Mai toate observăţiile critice pe care le face McGrath în raport cu lucrarea lui Dawkins vin să sublinieze ideea generală a dublei complexităţi pe care le evidențiază atât fenomenul ştiinţific cât şi cel religios. Pe de o parte, în ciuda progreselor, ştiinţa rămâne departe de a fi un corpus unitar de cunoştinţe şi metode. Ambiţiile cu privire la posibilităţile exhaustive şi metodei infailibile a ştiinţei (care se subînţeleg în argumentaţia lui Dawkins) au fost de fapt depăşite, odată cu falimentul neopozitivismului primei jumătăţi a secolului XX. Ştiinţa nu poate fi invocată ca practică omnipotentă capabilă să explice tot, ea are mai degrabă un domeniu şi un câmp de fenomene studiate destul de precis şi de îngust. Pentru întrebările la care ştiinţa nu este în măsură să răspundă, filosofia şi religia joacă un rol decisiv. În opinia lui McGrath, religia, filosofia şi ştiinţa sunt activităţi complementare şi nu faze în evoluţia cunoaşterii care să justifice îmbrăţişarea fără dubiu a ştiinţei şi renunţarea la reziduurile religioase. Pe de altă parte, religia este un fenomen la fel de complex. Argumentaţia lui Dawkins prin care acesta găsesşte numitorul comun al tuturor religiilor, îl face sinonim cu credinţa, îl explică evoluţionist şi psihologist (ca un rezultat secundar al evoluţiei şi ca expresie a dorinţelor umane) este pripită, după McGrath. Ca şi în privinţa ştiinţei, este dificil de vorbit de o unitate a fenonemului religios şi este cel puţîn lipsit de respect faţă de cercetările antropologice şi sociologice să îl reduci la o serie sumară de procese mentale. McGrath mai vorbeşte şi despre efectele benefice ale religiei (conform unor studii calitatea vieţii oamenilor religioşi e mai mare) pentru a răspunde ideii că religia ne înrăutăţeşte viaţa, despre absenţa necesităţii legăturii între religie şi violenţă (nu religia este cauza violenţei între oameni ci mai degrabă un mobil, la fel şi în cazul ateismului), despre gândirea critică a oamenilor religioşi, despre posibilitatea ca Dumnezeu să nu fie doar o amăgire şi chiar despre Petre Ţuţea. Volumul lui McGrath îşi atinge scopul în măsura în care fisurează credibilitatea ştiinţifică a lui Dawkins în cartea „The God Delusion”. Cu toate acestea, dincolo de acest demers negativ, „Dawkins: o amăgire?” nu este un apărător redutabil al perspectivei creşține. Din toate observăţiile lui McGrath nu rezultă că ar exista Dumnezeu, contraargumentele adresate lui Dawkins servesc doar slăbirii poziţiei biologului evoluţionist fără să ofere un fundament pozitiv pentru credinţa în divinitate. DAWKINS: O AMĂGIRE? FUNDAMENTALISMUL ATEU ŞI NEGAREA DIVINULUI – Alister McGrath şi Joanna Collicutt McGrath – Editura Curtea Veche, 2010 Sever Gulea pentru blog.libris.ro