De ce sa filosofam?

Un text inedit al lui Jean-Francois Lyotard care încearcă să răspundă la o întrebare simplă „De ce să filosofam?” Cartea apare în limba română în traducerea lui Ciprian Mihali și a Leliei Marcau, la doar un an de la apariția ediției în limba franceză. Datorită conciziei pedagogice cu care este scrisă, cartea de față reprezintă o lectură obligatorie atât pentru cei care studiază filosofia, cătsi pentru cei pasionați de filosofie, în sens larg.   Întrebându-ne nu: „ce este filosofia?”, ci „de ce sa filosofam?”, punem accentul pe discontinuitatea filosofiei cu ea însăși, pe posibilitatea ca filosofia să fie absentă. Pentru cei mai mulți dintre oameni, pentru cei mai mulți dintre voi, filosofia e absență din preocupările lor, din studiile lor, din viața lor. Iar pentru filosoful însuși, dacă ea are nevoie să fie reamintită, reașezată la locul ei, este pentru că ea dispare, pentru că‑i scapă printre degete, pentru că se scufundă. Atunci de ce să filosofăm, în loc să nu filosofăm? Adverbul interogativ de ce desemnează, cel puțin prin cuvântul de, nenumărate nuanțe de complement sau de atribut; dar aceste nuanțe se adună toate în același gol, cel produs de valoarea interogativă a adverbului. Această valoare oferă lucrului chestionat o poziție neașteptată: ca s‑ar putea să nu fie ceea ce este, sau să nu fie deloc. „De ce” poartă în el aneantizarea a ceea ce chestionează. În această întrebare sunt admise dimpreună prezența reală a lucrului interogat (luam filosofia ca un fapt, ca o realitate) și absența lui posibilă, există în ea deopotrivă viața și moartea filosofiei, avem filosofia și n‑o avem. - Jean-Francois Lyotard   Filosofia este, pentru Lyotard, în 1964, și un praxis, așa cum psihanaliza este, pentru Freud, și o clinică. Important este ceea ce lipsește vieții sociale, nu pentru a se reconcilia, ci pentru a se justifica. Chiar dacă „lipsa absoluta”, căreia Marx i‑a degajat structura sub numele de „proletariat”, poate să fie insuportabilă, ea nu indică „ceea ce dorește cu adevărat societatea”, spre deosebire de ce pretinde marxismul oficial. Trebuie deci să dăm dreptate opacității acestei dorințe, să‑i frecventam tăcerea și să ne riscăm în încercarea de a‑i explicită sensul latent, tacit, prezent deja în ea, rătăcind în raporturile dintre oameni. Dacă Lyotard consacra ultimă din aceste patru conferințe „filosofiei și acțiunii” este pentru că responsabilitatea filosofică față de lipsa este indisociabilă de datoria politică față de lume, pentru că ele susțin împreună pariul convertirii tăcerii în cuvânt, a pasivității în acțiune. - Corinne Enaudeau   Jean-Francois Lyotard (1924-1998). Filosof francez post-structuralist, cunoscut mai ales pentru influența lucrare Condiția postmodernă (1979), carte care anunța sfârșitul modernității datorită epuizării strategiilor sale de legitimare prin recursul la metanarațiuni. După obținerea licenței în 1950, a fost timp de zece ani profesor în învățământul secundar, apoi a predat filosofia la mai multe universități franceze și americane. În anii ‘60 a desfășurat o intensă activitate militantă în jurul revistei Socialisme ou Barbarie (împreună cu Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.) Opera lui Lyotard tratează o gamă largă de subiecte cu tematică filosofică, dar și politică sau estetică, fiind caracterizată printr-un pronunțat experimentalism stilistic. Filosofia lui trece prin trei mari perioade: fenomenologică – incluzînd scrierile de tinerețe – influențată de Husserl (La phenomenologie, 1954); libidinală – perioada intermediară – preocupată în special de Marx și Freud (Derive a partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), culminînd cu lucrările de maturitate și de bătrînețe centrate pe analiza modernității și postmodernității (Le postmoderne explique aux enfants, 1988; L’inhumain, 1988; Misere de la philosophie, 2000)