De La Mircea Cel Batran La Neagoe Basarab

O istorie a puterii în Evul Mediu nu ar fi de înțeles fără cercetarea atentă a doua instituții cheie: monarhia și biserica. Capii ambelor instituții au fost unși ai lui Dumnezeu, au avut datoria să vegheze la păstrarea dreptei credințe să îndrume „turma” credin­cio­și­lor și să o protejeze. Domeniile lor de competență au fost complementare, iar de bună înțelegere între conducătorul temporal și cel spiritual a depins pacea și bunăstarea credincioșilor. Țările Române nu au făcut excepție de la acest model, foarte schematic prezentat în rândurile de mai sus. Interesul istoricilor români pentru studierea acestor instituții și a raporturilor dintre ele a fost considerabil. A existat însă un dezechilibru datorat evoluției (sau, în anumite privințe, involuției) istoriografiei românești între 1947-1989. Ovidiu Cristea   Care au fost efectele acestor manifestări ale puterii domnești, destinate să-i impresioneze și să-i convingă în primul rând pe supuși, constituie obiectul unor considerații pe cât de interesante, pe atât de temeinice, care încheie o lucrare îndelung muncită și profund gândită. Prof. univ. dr. Virgil Ciocîltan   Datoria omului medieval era aceea de a rămâne acolo unde l-a pus Dumnezeu. A te înălța era semn de trufie, a te coborî, un păcat rușinos]. Individul nu putea trăi decât supunându-se acestei ierarhii, căci era una creată după modelul împărăției lui Dumnezeu, exemplul societății celeste, cu armata sa de arhangheli, îngeri și intercesori, fiind singurul posibil și cel mai bun cu putință. Pe plan social și politic, prin urmare, omul de rând trebuia să asculte de superiorii săi: de preotul satului, de boier, de domn; dacă era cleric, trebuia să asculte de stareț, egumen, arhiepiscop, mitropolit. În plan mental,  și clerici și laici se supuneau aceleiași autorități care le reglementa pe toate, Biblia, care propovăduia principala virtute cerută omului medieval – ascultarea. Nu se putea altfel, căci există credința neclintită că Dumnezeu putea interveni și direct și indirect în toate aspectele vieții lor, între El și muritori existând un șir lung de intercesori ce puteau fi organizați în funcție de puterea de influență: Fecioară Măria, ce putea înfăptui orice minune; sfinții, unii dintre ei locali, treptat specializați în înfăptuirea anumitor miracole; unii sfinți împărați aveau și ei putere de convingere în fața lui Dumnezeu. Mentalitatea simbolică impregna întreaga realitate, omul descifrând la fiecare pas semne, confirmate cele mai multe de Biblie, care îi întăreau și mai mult dependenta de lumea clericilor experți în simbolistică. Structura simbolică se impunea, implicit, și în viața politică, unde ceremonii precum ungerea și miruirea și însemnele monarhice jucau un rol deosebit de important. Fără ele nu putea exista putere politică. În această societate puternic ierarhizată se disting două vârfuri supreme de putere, monarhul și Biserica, cu mai marii ei (papă, patriarh, mitropolit etc.), ambele menite să reprezinte și să împlinească voia lui Dumnezeu pe pământ. Suveranul era chipul lui Dumnezeu. Biserica - sălașul Lui. Inevitabil a durat mult timp pentru că raporturile dintre cele două să fie definite și reglementate, fără a se ajunge, niciunde, la o formulă absolută cu care toată lumea să fie împăcată. Pentru Bizanț a fost definit cezaropapismul, ori modelul „simfoniei” ca modalitate de colaborare a celor două instituții și de limpezire a caracterului sacru al puterii împăratului. Pentru Europa occidentală dispută celor două puteri a fost mai dramatică, iar problema sacralității regelui a fost mai aprig formulată și dezbătută. Fără a se ajunge la un compromis și fără să se știrbească nimic din credința populară a puterii divine a monarhului. Despre instituția medievală a Bisericii și a domniei din Țara Românească s-au scris mii de pagini. Problema raporturilor dintre cele două și a imaginii reflectate de acestea în mentalitatea omului medieval, abia în ultimele decenii se bucură de o mai mare atenție. La nivel oficial, funcționează modelul de guvernare al „simfoniei” bizantine, sau cel al veșnicului conflict dintre cele „două spade”? Cel mai probabil că lumea românească a găsit calea de a adapta diferitele aspecte ale acestor modele la realitățile locale. Dar cum se reflectau ele în mentalul oamenilor de rând? Credeau ei cu adevărat că domnul era „unsul lui Dumnezeu” și reprezentantul Său pe pământ? Că istorici, datoria noastră trebuie să depășească simpla activitate de analiză a evenimentelor, a traseelor limpezi ale cronologiei sau a influențelor stilistice din artă. În eforturile noastre de a înțelege și reconstrui experiențele societății românești din perioada medievală, definirea relației dintre uman și divin este deosebit de semnificativă, cu atât mai mult cu cât aceste atitudini reflectă adesea realități sociale pământești. și inversul ecuației este la fel de valabil. Modul de gândire, eminamente religios, al societății medievale, poate fi punctul de plecare al analizei raporturilor dintre vârful puterii laice și cel al puterii ecleziastice. Ramona Neacșa Lupu