De la Urali la ceruri. Povestiri adevărate din vremuri ateiste Am intrat sub un acoperiș pentru a mă adăposti puțin de vremea rea. Lângă mine s-au înghesuit și alții. Îndată ce vremea s-a îndreptat, cei mai mulți au năvălit în clădirea de alături. Se pare că era o biserică. Am intrat și eu ca un tâlhar. Oare m-or fi văzut cineva? Nu de alta, dar aș fi rănit-o pe bunica și ar fi început anchetele și întrebările. ...Flăcări noi îmi pătrundeau în piept. Cele rostite de preot, bunica le spunea de mulți ani, dar cu alt înțeles. Însă nu cumva aveau același înțeles, dar noi n-am vrut să le vedem astfel? Dar bunica? Exclus. Bunica este cadru de partid, este o autoritate pe care o respectă toți, nu este o femeie habotnică a bisericii. Dar iarăși... dacă bunica... nu, nu, i-ar fi retras toate rangurile și ar fi trimis-o în Siberia. Ieșind din biserică, ceilalți făceau plecăciune adâncă și semnul Crucii. Dar eu... eu cum aveam să plec? Fără plecăciune, fără semnul Crucii? Aș fi dat de bănuit.Mai bine să plec ultimul... Dar n-am apucat...
