Am primit – in vara anului trecut – o propunere editoriala ceva mai insolita, caci nu venea direct de la autoare, ci era mediata de o prietena. Am promis ca ma voi asterne pe cetit. Cand a venit vremea lecturii, am descoperit in Ana Herta o poeta si o prozatoare surprinzator de bune…
Prozatoarea stie sa dezgroape din adancul memoriei secvente ale copilariei sale petrecuta intr-un sat de munte din nord-estul Transilvaniei, si o face cu atata pasiune, incat o intreaga lume traditionala, cu obiceiurile, dramele, miturile si legendele ei urca in lumina cuvantului in chip uimitor.
Acum insa vom vorbi despre cartea ei de poezii. Sunt poezii de dragoste, toate, concepute ca niste scurte secvente dintr-un nesfarsit dialog imaginar cu celalalt, nu lipsit de o fina ironie, dar care are ceva auroral in desfasurarea sa. In viziunea poetei, iubirea e un spectacol, anume acela al armonizarii vocilor din afara si dinlauntrul indragostitilor; al cautarii acestei armonizari, mai precis. Cel mai adesea, in absenta unei formule infailibile, de nerostit, sunt uzitate formule banale, uzate, dar, cu oleaca de indrazneala, matematica, economia politica, meteorologia (iubirea e implicata in rotirea anotimpurilor), arta oratorica pot sari in ajutorul indragostitilor, desi tacerea e, cel mai adesea, preferabila, fiind cel mai bun raspuns la aiuritorul gand al pierderii in noianul de lumi risipite in infinitul cosmic. Salut cu bucurie ivirea unei noi poete ce cerul literelor romane! - Mircea Petean
