De vita romaneasca. O altfel de istorie a vinului

Mai acum vreo două, trei luni am avut o discuție cu amicul V. Îmi zice: - Ți-am citit un articol pe net. Întreb: - Care? Răspunde: - Ceva cu vinuri. Este interesant, dar inutil. Pe cine mai interesează zghihara, francușa, vitele tale dispărute... - Nu sunt pierdute, sunt doar uitate, din nefericire, și totuși aceste soiuri reprezintă zestrea viticolă a acestori meleaguri. - Hai, fugi de-aici... omu' vrea să bea, nu dă doi bani pe rest... - Nu cred asta, în afară de bețivii patentați, oamenii prețuiesc soiurile pământului; mai ales ca și zghihara și francușa și fetească, mai toate vitele românești, autohtone, au mult de oferit. Mi-o taie scurt: - Vrei să spui că se compară cu vinurile italienești din Toscana? - Da. Asta vreau să spun; în plus atenția pe care le-o putem arăta ar face planeta vinului mai diversă și mai îmbietoare. Biodiversitatea, în general, ca și etnodiversitatea, de altfel, ne restituie, plenar lumea... - O fi, dar oricum te irosești degeaba cu subiecte de bodegă, când ai putea scrie ceva serios... (Amicul V. avea în glas un reproș apăsător, stârnindu-mi vag un sentiment de jenă c-am ajuns să mă ocup de chestiuni frivole, în timp ce "exegeza" mea la "fenomenologia spiritului" tot așteaptă...) Pe atunci nu știam textul lui Alexandru Oswald Teodoreanu căci, negreșit, i-aș fi răspuns cu un citat de-al său: "Aș da prioritate vitelor indigene care și-au trecut de mult probele și care au fost pe nedrept izgonite de la ele de-acasă".