Desi am murit, sunt viu!

Sfântul Ioan Maximovici a fost grabnic ajutător pentru toți oamenii pe care-i întâlnea în calea sa și așa a rămas și după trecerea sa la cele veșnice. A venit în ajutorul multor oameni, aducând mereu bucuria, mângâierea și nădejdea.   În viața sa, el a reușit să îmbine rugăciunea cu ajutorarea celor aflați în nevoi, fiind un ascet aspru și un păstor iubitor al turmei sale, un hrănitor al sărmanilor și un doctor fără de arginți.   Sfântul Ioan Maximovici este cinstit ca unul dintre cei mai mari Sfinți ai secolului al XX-lea, alături de Sfântul Nectarie din Eghina (1920) și Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei (1961).   Sfinte Ioan Maximovici, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Fragment din cartea "Deși am murit, sunt viu!" de Sfântul Ioan Maximovici "Mori și înviază !    Cât de bine este că nu știm ce ne așteaptă mâine! Astăzi putem sta liniștiți întinși pe iarbă, poieniță, ascultând muzica pădurii sau schiind pe zăpadă cu bucurie. Sau putem prinde așa viteza pe bicicletă, încât vântul să ne șuiere în urechi, fără să bănuim că toate acestea se vor sfârși foarte curând. Am crescut fiind un copil sănătos. Nu am fost niciodată bolnav. Aerul curat de munte, apă de izvor, laptele proaspăt și pâinea făcută în cuptor mi-au hrănit mușchii și oasele, promițându-mi sănătate și un viitor fără griji. Neplăcerile copilăriei și crizele de anxietate de atunci mi se par astăzi niște mici pete pe discul strălucitor al vieții.  Mă întorc tot timpul în locul unde iarba e de catifea, bondarii zumzăie în cor, acompaniați de albine, iar versanții sunt îmbujorați de mulțimea fructelor roșii; unde cerul e plin de glasuri de ciocârlie... Plec pe câmpii, departe de casă, doar pentru a mă tolăni în iarba moale și a privi îndelung formele norilor pe cerul azuriu, după care alerg în jos, spre râu, și sar în apa răcoroasă... Totul a început în vara în care la noi în regiune nu a mai fost pâine. Țara, desigur, mergea înainte dintr-o victorie în alta, însă nouă, celor care trăiam în fundătura munților Șaian, ne era dat să stăm de la prima oră la coadă pentru pâine și să luăm cu asalt magazinul după ce venea mașina de la fabrică.  În timpul unui astfel de asalt am fost strivit de mulțime într-un zid. Nu s-a întâmplat nimic grav atunci, dar mai târziu a început să mă doară un șold. Copiii născuți și crescuți în Siberia erau învățați să nu se plângă și să nu bage în seamă tot felul de dureri."