Despartirea de Bucuresti

Cu Despărțirea de București, cunoscutul istoric de arta Victor Ieronim Stoichiță își face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viața din România deceniilor șase și șapte ale secolului trecut, lumea în care generația naratorului anonim și-a petrecut copilăria și tinerețea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari și din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime și vorbind în șoaptă, care și-a pierdut rosturile dinainte și încearcă să supraviețuiască puștiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situații care mai de care mai grăitoare, trimite totuși cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viața cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-și caută un drum în viață în acele vremi se perindă prin fața cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruțător a știut să frângă atâtea și atâtea destine. Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii și literelor franceze decernat de Academia Franceză. Iată-i. Sunt toți aici. Sărbătoream ceva, dar nu mai știu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din închisoare, ca și unchiul meu, inginer și prinț. Poate că nu sărbătoream de fapt nimic, numai dorința de a trăi și o anumită întoarcere la realitate, care putea să însemne: „N-o să mai fie niciodată ca «înainte», dar…“ În august 1964, orașul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbați de o anumită vârstă, uneori și femei, cu toții foarte palizi, contrastând, în acel sfârșit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanță. Erau tăcuți, aveau privirea rătăcită. Îi recunoșteai după hainele din alte timpuri, precum și – așa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din pușcării, ultimii deținuți politici, eliberați prin decret ministerial, despre care se vorbea în șoaptă de o vreme. Mulți aveau în spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de închisoare. Unii nu mai știau încotro s-o apuce, neavând habar dacă membrii familiei lor mai trăiau sau dacă reușiseră între timp să plece din țară.