Despartit de lume si rugator pentru lume

    Volumul arhimandritului Dionisie Constantin prezintă cursul monahismului în istorie, valoarea acestuia din punct de vedere creștin, social și cultural, dar și lumina vieții monahale. Autorul surprinde elemente importante, precum: viața ascetică în scrierile Noului Testament, primele forme ale monahismului creștin, portretul filocalic al monahului, chipul monahului reflectat în imnografie și monahismul și provocările contemporaneității. De asemenea este prezentat "Sfântul Pahomie cel Mare, Întemeietorul Vieții Monahale", "Sfântul Vasile cel Mare și Chipul cel Nou al Monahismului" și "Sfântul Ioan Casian".     "Îngerii sunt lumina monahilor; iar viețuirea monastică este lumina tuturor oamenilor." (Sf. Ioan Scărarul)      Fragment din volum:       „În Regulile sale, Sfântul Vasile dă îndrumări, rămase clasice, despre felul cum trebuie făcută rugăciunea, arătând cu precizie programul de zi și noapte al orelor de rugăciune publică și justifică, pe baza Sfintei Scripturi, însemnătatea lor simbolică (Regula Mare 37). Valoarea liturgică a Regulilor constă tocmai în aceea că, în ele, Sfântul Vasile menționează pentru prima dată apariția în cultul creștin a unor slujbe noi. La primele cinci ore de rugăciune, deja existente până la el, mai adaugă încă două: rugăciunea înainte de culcare (Pavecerniță) și cea de la miezul nopții (Miezonoptică), completând și totodată definitivând ciclul „celor șapte laude bisericești", așa cum îl avem până astăzi. De asemenea, informații utile ne dă Sfântul Vasile și despre alte forme de cult: post (Regulile 129 și 130), mărturisire (Regula 288), Sfânta Împărtășanie (Regulile 172, 309, 310), toate având ca scop să promoveze o trăire duhovnicească a monahilor, o viață desăvârșită, potrivit sfaturilor Mântuitorului Hristos și ale Sfinților Săi Apostoli.     Monahii au contribuit ca regulile serviciului bisericesc din mănăstire să se impună, în primul rând, în bisericile-catedrale sau cele din orașe, unde slujeau episcopii și soboarele de clerici, care urmau aceeași rânduială în privința serviciului divin, cu cea a monahilor. Deci completarea numărului Laudelor și generalizarea lor în toate Bisericile, se datorează, mai întâi, monahilor și apoi ierarhilor. De obicei, ierarhii erau exponenții vieții mănăstirești, se bucurau în general de sprijinul monahilor, față de care, fără îndoială, se cuvenea să aibă o deosebită atenție. Ajunși episcopi, era normal să se silească a impune ca model rânduiala din mănăstiri în bisericile de mir.     Totuși, îndeplinirea mai exactă, mai completă și mai cu râvnă a regulilor, adică zilnic, era natural să aibă loc mai ales în mănăstiri. Mai în toate mănăstirile din Răsărit s-au generalizat treptat.”