Despre armeni, cu dor

Topografia memoriei armenești din orașul la malul mării și din poveștile adunate de Andreea Pavel este identică cu ceea ce au însemnat primele mele curiozități legate de ceea ce vezi în afara casei: strada Ștefan cel Mare, casele îngrijite până la detaliu de pe arterele din centrul orașului, cu oameni vorbind în limbi necunoscute mie, tihna Levantului și iureșul unui mare port, adunate laolaltă în mirosuri ale copilăriei pe care nu le voi uita niciodată. Cum să nu înțeleg, deci, o copilărie la Constanța legată de armeni? Fondul iremediabil subiectiv al memoriei este un fel de a face curat în istoria mizeriei. După mai bine de un secol, când coșmarurile s-au mai estompat, când personajele principale ale acțiunii nu mai pot vorbi, din tragedia de la 1915 rămâne ceea ce, în timp, s-a transmis, s-a transformat și a fost prelucrat. Memoria, de data aceasta, nu este o formă de justiție ci, mai degrabă, o mână întinsă spre fiecare cititor: să nu uiți. Și să nu repeți. - Florin Anghel   Am aproape 30 de ani și astea sunt primele mele amintiri cu armeni. Sunt armenii care mi-au marcat viața, mi-au oprit și mi-au pornit Timpul, mi-au deschis porți la momentul potrivit și m-au oprit sau m-au pornit în căutarea mea. Nenea Edi și nenea Aris Sarchizian, nenea Aram Sislian și preotul Avedis Mandalian. Am amintiri neplăcute din creșa, îndulcite de înghețatele unui ceasornicar armean. Am absolvit un liceu elitist de matematică – informatică, cu norocul de a face literatura în cenacluri la care participăm datorită înțelepciunii unui paznic armean. Și m-am descotorosit de povara unei instituții îmbătrânite datorită unui preot armean care a slujit pentru cel mai vechi popor creștin din lume. Și pentru mine. Asta este povestea mea și a armenilor care s-au refugiat în țara mea. - Andreea Pavel