Fecioria ca masura a vietii ingeresti si realitate indumnezeitoare se identifica cu nobletea unei superioritati culturale, supra‑sociale si supra‑etnice, care se avanta in cautarea libertatii ontologice apartinand „fapturii celei noi” in Hristos (II Cor. 5, 17).
Desi aproape necunoscut in modernitate, textul inedit al lui Vasile de Ancyra a fost vreme de secole unul dintre cele mai de seama − daca nu cel mai important dintre tratatele ascetice (fiind, oricum, cel mai copiat manuscris Despre feciorie din literatura patristica) −, dezbatand fecioria sub aspect socio-antropologic si medico-teologic, din perspectiva principiilor unei asceze aplicate, intr-o maniera singulara, complexa si inegalabila, marcata de insemnele stilistice ale unui discurs post‑modern.
Textul lui Pseudo-Atanasie al Alexandriei, prin sublinierea unei alte dimensiuni a acestei realitati, abordeaza viata in feciorie in context liturgic, din perspectiva asumarii unei fagaduinte concrete si a unei „afierosiri” lui Dumnezeu care defineste statutul social al fecioarei, avand ca interlocutor imaginar femeia, careia ii prezinta o varianta de emancipare sociala – probabil cea dintai in istoria culturala a omenirii –, si pledeaza pentru faptul ca egalitatea dintre sexe – atat la nivel teologic, cat si social – nu poate fi dobandita si intemeiata decat pe virtute.
